Huo, apa şi săpunu! Jos Brunello!

De vreo două zile, „Jurnalul Naţional” şi cel mai urmărit talk-show din România fac „dezvăluiri incendiare” despre costurile cu protocolul ale fostului prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu.

Bineînţeles, articolele din gazetă nu sînt semnate. Iar cei care vorbesc despre „aşa-numitele dovezi” se văd garnisiţi cu apelative ca „băsişti împuţiţi” pe care varii realizatori declară că îi urăsc. De ce? Pentru că documentele nu poartă nici o semnătură oficială sau vreo ştampilă sau vreun însemn care să le facă credibile – le-ar fi putut scrie oricare dintre noi pe pc-ul personal.

În fine, vorba lui MRU, astea sînt „prostiuţe” care chiar nu mă preocupă, dată fiind deprofesionalizarea glopantă a jurnaliştilor români. Ceea ce, într-adevăr, mă atinge este malignizarea societăţii româneşti. Voi explica.

Cu două săptămîni în urmă, în avionul care m-a dus de la Zurich la Bucureşti, fericita întîmplare a făcut să stau alături de doi colegi din TVR pe
care preocuparea pentru cultură îi dusese tocmai la Londra, iar acum se întorceau în ţară profund îngrijoraţi în legătură cu viitorul lor şi al
instituţiei pentru care (încă ştiau că) lucrează. Timp de două ore am depănat amintiri, am şi bîrfit un pic, am explorat scenarii pentru viitorul televiziunii naţionale. La un moment dat, din spatele nostru, s-a ridicat o femeie care a ţinut cu tot dinadinsul să ne spună ce simte: ea ar pune o bombă în nenorocitul de TVR! Asta e o instituţie băsistă care ar trebui desfiinţată cu toţi hoţii nenorociţi din ea! Iar eu – care susţinusem înflăcărat pe parcursul conversaţiei anterioare cu amicii mei că se poate face o restructurare inteligentă, fără sacrificiu uman, de dragul comorilor de cultură naţională pe care postul le are acum, produse de-a lungul anilor de personalităţi remarcabile – eram o „băsistă împuţită”.

Mi-aş fi dorit să fie acolo – invizibili – cei de la Antena 3, care au hrănit cu papa bun hidra urii şi a dezlănţuirii oarbe.

Ieşirea agresivă a femeii din avion n-a fost un accident, aşa cum aveam să constat pe parcursul sejurului scurt la Bucureşti.

Puţini oameni fac planuri. Restul – înlănţuiţi între efortul disperat pentru supravieţuire, frustrarea zilnică, goana disperată după bani – se urăsc între ei, ca activitate principală. Toată lumea urăşte pe toată lumea – îmi imaginez că exact aşa a fost atmosfera în societatea românească în perioada instaurării comunismului.

Mi-aş dori ca, în loc să stea închişi în birouri sau să se lipească (pe dinăuntru) de ecranele televizoarelor, mai mulţi dintre cei remuneraţi ca să ne convingă că altă cale „bună” în afara urii semenilor nu există, să iasă şi să dea ochii cu o societate pe care o transformă într-o masă manipulabilă, bazîndu-se pe slăbiciunile ei.

Ce s-a întîmplat pînă acum cu România a fost doar rezultatul unei lipse de viziune a unor „aleşi” care nu înţeleg cuvîntul „viziune” – nu au cultura şi nici voinţa atît de necesare unui transformator de naţiuni. Şi, din păcate, în ţara din care am plecat, nici nu e nevoie să fii mai săltat de genunchiul broaştei pentru a te face remarcat. Nişte înjurături, o voce care să se audă peste o piaţă largă, gesturi „populare” – fac repede un conducător.

Douăzeci şi ceva de ani am trăit – pe zile şi ani din viaţa noastră – doar o glumă (proastă, dar glumă). Ceea ce se va întîmpla de acum încolo e de speriat!

În locul unei analize obiective a celor peste douăzeci de ani de democraţie schimonosită dîmboviţean, „liderii de opinie” ne servesc un fel nou, în meniul scrîşnetului din dinţi: ura pentru produsele cosmetice, furia în faţa lucrurilor de calitate (fie ele şi băuturi). Mă aştept ca, în curînd, să intre în biblioteca lui MRU şi să pună pe „lista neagră” cărţile citite de el şi soţie.

Să ne imaginăm – doar o clipă – că lista cu produse e autentică. Adică MRU a cumpărat pe bani publici toate cele menţionate. Prin absurd, să ne imaginăm că în orele lungi de lucru la guvern, găsea răgazul de a face un duş şi a-şi aranja ţinuta înaintea primirii vreunei delegaţii oficiale. Mirosea civilizat, în loc să pută a transpiraţia stătută cu care sîntem atît de obişnuiţi de prin autobuze sau alte locuri publice. E de neiertat!

De fapt, ceea ce ni se spune este că e normal ca, dacă sîntem săraci, să fim şi mizerabili.

Modelul de viaţă al tuturor ar trebui să fie de-alde Ciuvică – să-ţi crească barba de la o emisiune la alta, să te trezeşti pe post de dătător cu
părerea de dimineaţă, grăbindu-te să deschizi gura înainte de a te spăla pe dinţi, şi să-ţi etalezi cămaşa pungălită, glorios, la cel mai audiat talk-show în fiecare seară, unde incultura politică şi economică sînt cel mai mic rău pe care îl deversezi.

De fapt, primul ministru ar trebui să reprezinte România pe banii aduşi de la el de acasă. Iar în semn de „om al poporului” ar trebui să poarte la gît în loc de cravată şiraguri din ceara care îi curge din urechi (ce atîtea beţişoare pentru curăţat, cînd nu sînt bani de pensii?!?!?!). Desigur, în locul unei mîini îngrijite, ar trebui să extindă către cei pe care îi primeşte un set de unghii împuţite de negreală, ca să arate cîtă grijă are el de popor – aşa şi-ar exprima cel mai bine empatia şi solidaritatea cu cei umili!

Orice persoană care a condus o afacere cît de mică, cît de puţină vreme, ştie că nu poţi faci asta oricum, mai ales în momentul în care lucrezi cu
clienţi şi furnizori. Dacă ai o crescătorie de găini, ca să te duci la contractări cu super-marketurile, trebuie să te descotoroseşti de jaka (sic!)
plină de pene şi de gumarii plini de găinaţ, să te speli şi să-ţi pui haine curate. Un proprietar de mică firmă de familie, prin urmare, are dreptul şi chiar obligaţia să facă lucruri pentru care un fost prim ministru e demonizat.

Finalul – şi, vai!, nu e finalul, încununează opera! Un domn – şi cînd spun „domn” o fac în cunoştinţă solidă de cauză – cum e Cornel Nistorescu, vine să ne explice că Brunello di Montalcino e o băutură „pentru boieri”. Că orice whisky trecut de 15 ani e „un lux”. Că Chablis-ul e dracul personal, iar celelalte băuturi comandate pentru protocolul guvernului – nepronunţabile pentru persoane altminteri „cultivate” – sînt o palmă pe obrazul chinuit de sărăcie al poporului român!

Mărturisesc – iar puţinii mei prieteni apropiaţi ştiu – eu şi soţul meu împărtăşim o pasiune pentru vinurile roşii. Iar cînd sînt albe, pentru vinurile de bună calitate. Barul din casa noastră e o fuziune de sticle şi cărţi – whisky, dar şi o enciclopedie a acestor băuturi, ba chiar şi un dicţionar, în eventualitatea în care oaspeţii noştri ar vrea să ştie cu ce îşi delectează papilele gustative; vinuri, dar şi un îndrumar Oxford al servirii lor şi o bibliotecă întreagă referitoare la istoria şi devenirea soiurilor de struguri, dar şi a produselor finale. În plus, un lucru important: noi nu sîntem nici hoţi, nici „paraziţi pe banii statului”. Şi chiar şi în ţară aveam un astfel de loc special destinat savurării inteligente a băuturilor. Fără să fim „boieri”. Doar oameni care muncesc cîte 14 ore pe zi pentru a avea un trai decent şi, uneori, un concediu liniştit.

Vă spun cu mîna pe inimă: Brunello (s-ar traduce „bruneţelul” sau de dragul zîmbetului „întunericitul”) nu e deloc un vin scump. E un vin mediu, cu un gust civilizat. Adesea, la petrecerile prietenilor mei – nici ei hoţi, nici băsişti, nici boieri – l-am băut cu mare plăcere.

Acum aflu că am greşit, aşa cum a greşit şi primul ministru! Trebuia să le dea oaspeţilor poşircă îmbuteliată, un fel de „Babanu” – 5 litri pentru 20 de lei – ca să ne convingă de competenţă şi devotament pentru cauza naţională.

Vai!

I-aş întreba pe domnii care creează asemenea curente de opinie: în ce stare era „naţiunea” cînd Titulescu a cumpărat clădirea în care multă vreme a fost sediul ambasadei române la Londra? A folosit gestul lui au ba?

Care era starea românilor cînd a fost cumpărat sediul elegantei reşedinţe a ambasadei din Paris?

Cum simt ei că le e mai util să manipuleze mase disperate de sărăcie şi cotropite de ignoranţă, în loc să creeze un public informat, gata să ia
atitudine pentru viitorul lui? Cum e mai folositoare orbirea mediatică decît construirea unui spirit dornic de nou, cunoştere, informare? Cum injuria şi demonizarea unor personalităţi e mai constructivă decît explorarea altora, care au făcut o istorie demnă – pentru toţi români?

Cum poate să tacă obedient din guriţa lui altminteri zburdalnică un jurnalist care îl are invitat în studio pe omul care îl plăteşte şi care spune
cu lejeritate tîmpă românilor că, de pildă, Elveţia e o ţară fără industrie?!?!

Cît costă, în fond, o conştiinţă căreia nu îi e suficient să se vîndă, ci are elanul de a converti într-o devenire şuie şi pe alţii?!

Ceea ce se întîmplă mă doare cu atît mai mult cu cît omul care „conduce parada” este o persoană publică pe care am admirat-o şi o respectat-o. Am mai spus-o: Mihai Gâdea ar fi putut fi, pentru mulţi, un model de evoluţie profesională, un reper moral, o baliză care să semnaleze valuri periculoase şi un far care să îndrume publicul către ţărmul cel sigur.

În lumea pe care o creează, cea în care detestăm cosmeticele şi dăm cu „huo” lucrurilor de calitate, nu ştiu dacă va mai avea loc.

Din păcate, şi el pare că se spală.