În toamna lui 2016 o tristețe mă acoperise, ca o mantie grea, îmbibată de apă, care și-a propus să ducă la fundul oceanului pe cel mai îndîrjit și mai temerar dintre navigatori.
Mda, mă cotropește metafora asta a navigatorului pentru că mi-au rămas cîteva odgoane în care mi-am înfășurat oglinzile, ca să îmi amintesc – cînd am răgazul de a mă privi în ochi – că o mare parte din inima care trebuie să reînvețe să bată e chemată la viață de amestecul unic de spaimă teribilă de moarte și sete nebună de viață pe care îl poți încerca doar navigînd pe furtună. Pe mare m-am simțit întotdeauna ca în teatru: perfectă în completa mea vulnerabilitate! (sau poate tocmai din cauza ei) Și cel mai greu nu mi-a fost să navighez cum nu mi-a fost deloc peste puteri să imaginez și să pun pe peliculă dansul ideilor – cel mai greu îmi este să nu zăresc marea, să n-o miros măcar, ci să contemplu valurile de pe mal și doar să visez zgomotul vîntului prin vele; cel mai greu mi-a fost să pășeșc din nou, după mulți ani, într-o sală de teatru și mă trezesc disperată după ce viața mea onirică mă poartă, parșivă, pe la filmări.
Dar despre asta altă dată, cu voia Dumneavoastră.
Cum ziceam, știam că dragostea noastră moare și, din păcate, nici nu mi se dădea loc de a face măcar un singur gest de salvare – îmi venea, ca în tinerețe, vorba fostei mele soacre, să-mi iau hamul și praștia, să-mi pun coada pe spinare și să-mi văd de drum. Numai că m-am schimbat – să zicem că m-am maturizat, dacă vă place, deși eu cred că de astă dată, cînd m-am apucat să jur în fața lui Dumnezeu că nu voi desface sub nici o formă ceea ce El a unit, am iubit atît de mult încît m-am ridicat pînă la divinitate. E drept, mi-a trecut o clipă prin minte că nu e greu deloc să iubești – cel mai greu e să pricepi și să înduri gîndul că nu vei mai iubi pe nimeni la fel de mult ca pe omul pe care acum îl poți mîngîia doar cu privirea sau, poate, nici atît.
O prietenă dragă, al cărei soț (cu vocație de Manole și spirit deopotrivă ludic și îndîrjit) se dusese de cîteva luni bune să ridice un edificiu în magicii munți ai Scoției, mă sună într-o seară și îmi propune să mergem într-o excursie să îl vizităm. Zis și rapid făcut – mă gîndeam că o pauză din scrîșnetul inimii ne va da tuturor șansa la un exercițiu de regîndire a ceea ce ni se întîmplă. Am ajuns din Southampton în Londra în mai puțin de o oră, dar ne-a luat trei ore să ieșim la loc pe autostrada către nord, pe o aglomerație care arăta ca și cînd PSD-ul ar lua Iadul cu asalt! Nebunie totală! Și pe măsură ce ne apropiam de granița cu Scoția vremea devenea din ce în ce mai cîinoasă – ploua orizontal; te simțeai la volan ca și cînd ai fi traversat Canalul Mînecii fără tren, pe sub apă. Ne-a luat două zile să ajungem în locul binecuvîntat și plămădit cu toată mintea Lui de către Dumnezeu care se numește The Isle of Skye – vă conjur să mergeți să vedeți!
Nu eram obosită – eram complet sleită de puteri, complet epuizată cînd, pe seara celei de a doua zile am ajuns la destinație. Am fost primite cu o căldură specială – localnicii scoțieni te invită la masă și te omenesc cum rar se mai întîmplă prin Europa, dar mai găsești așa ceva pe la noi, în satele în care nici măcar nu s-a auzit vreodată trenul. Nu fac asta pentru că sezonul turistic e mort, ci pentru că așa sînt ei! Mare diferență față de sudul dens populat și extrem de bogat al Angliei (sau față de cei care ”s-au isprăvnicit” de prin București)! Altă dată și despre astea! Cina superbă, atmosfera de basm, relaxarea cu lumînărele și prieteni dragi s-au terminat cu un text primit de ”acasă” – era bine după miezul nopții.
Ar fi de spus că, de obicei, cînd mă relaxez, îmi place să beau. Mda, îmi știu măsura, dar uneori îmi place să uit de ea. E o singură circumstanță în care nici nu privesc către pahar: cînd conduc! Prin 2004, cînd lucram pentru Fundația Olimpică Română și m-a pus păcatul să lucrez cu artiști, puteați să găsiți măcar o dată pe săptămînă bietul meu Renault în parcare la fostul Muzeu al Literaturii Române, unde se strîngeau mai toți cei alături de care puteai petrece o frumoasă seară convivială, undată din belșug cu vinuri nobile la prețuri… ca pentru… oameni de spirit…
La cina de amurg din The Isle of Skye băusem la masă un pahar de vin roșu, la care am mai adăugat două după ce am ajuns acasă. Combinate cu un duș cald și o plapumă ușoară, mă gîndeam că sînt mix-ul perfect pentru ziua următoare, cînd ne pregăteam să luăm pe botine dificilele trasee ale insulei.
Dar a venit textul – și totul s-a schimbat. M-am urcat la volan în tăria nopții și am plecat ”acasă”. E mai mult decît un blog de scris și despre cum am ajuns înapoi, din Paradis în civilizație, și despre mașina care mi-a salvat viața, și despre un anume Domn cu care am petrecut cîteva clipe ca pentru o viață – să-mi spuneți despre ce vreți să scriu! Voturile sînt deschise! J
Vă vine să credeți sau nu, am condus fără popas de la Glasgow la Southampton. Vremea se schimbase la 180 de grade, cum se întîmplă adesea toamna în UK: un soare dumnezeiesc îmi lumina calea!
Conduceam pe autostrăzi impecabile, vaste, pe care mașina mea ”Lady in Red”, plutea ca o zînă! Dar conduceam fără să mă bucur – voiam doar să ajung acasă! Întorceam capul, străbătînd unele dintre cele mai splendide peisaje din lume, întrebîndu-mă ”de ce, oare, nu a venit el pînă aici, să vadă, să guste, să simtă minunățiile astea și să avem o amintire sublimă care n-ar fi costat aproape nimic?!”
Și îmi răspundeam: ”Poate nu are chef / energie / disponibilitate / gînd pentru așa ceva! Sîntem diferiți și, poate, asta e marea noastră șansă!” Și așa apăsam și mai abitir pe accelerație!
Urăsc autostrăzile – el le adoră!
Mă uit întotdeauna cu jind către orașele mari sau cătunele modeste care rămîn în urma mea și nu mă pot opri să mă întreb: ”Cum trăiesc oamenii de acolo?” ”Ce fel de lucruri le definesc viața?” ”Au obiecte de artă pe stradă?” ”Cum arată, oare?!” ”Ce fel de oameni trăiesc în casa acoperită de clematite, cu pisici la geam?!” ”Nu cumva, dacă nu mă opresc, voi pierde niște prieteni de o viață?”
Și uite așa, în goana mea dinspre Glasgow spre Southampton m-am gîndit că mariajul este exact despre asta: să lași în urmă fermecătoarele luminițe care sclipesc în geamuri de care ai vrea să te lipești, să ai tăria să zici ”n-am poftă!” cînd treci pe lîngă îmbietoare cîrciumioare unde bănuiești murături mai bune ca acasă, ba chiar fripturi cum nu mai sînt pe lume. E și despre a te pune pe tine în pericol de dragul de a nu vă pierde pe Voi. Căsătoria este ca drumul lui Hannibal, care a ales să traverseze Alpii cu elefanții!!! – uneori, dacă trebuie, Trebuie!
Dacă mă puneți să judec, vă asigur că n-o voi putea face!
Cine are dreptate? El, care merge mereu pe autostradă, dar se oprește mereu pe la case și ferestre, astfel încît nu a ajuns la Casa Noastră niciodată? Sau eu, care merg mereu prin cătune, ador mușcatele și trandafirii, fac cu mîna, dar nu m-am oprit niciodată de dragul de a ajunge mereu la Casa Noastră?
Să mă fi oprit?! Să fi mers?! Aștept de la voi gînduri, ca de obicei.
Sa te fi oprit.
In singuratate (aceea crunta de „după”), nu mai are nici o valoare fuga catre „Casa Noastra”.
Sa te fi oprit altundeva. Asta ar fi trebuit sa faci. Dar acum sfaturile despre trecut nu mai conteaza, doar sperantele si rugaciunile pentru viitor. Altundeva exista pentru tine, insa nu in trecut, ci in zilele, lunile, anii ce vor veni. Suntem, inca, atat de tineri, cu ingaduinta sortii, avem zeci de ani inainte- ce sansa, ce noroc!
Multam de ecou – dar nici macar azi n-as sti sa spun… Traiesc un cosmar zilnic in tara despre care presupuneam ca ma va imbratisa – e doar vina mea si a imaginatiei mele!