Drumeţ pe tărîmul minciunilor

Mi-am tot bătut capul în ultima vreme cum aş face să explic cît mai limpede particularitatea comportamentului românesc, genial rezumată în îndemnul „Zi ca ei şi fă ca tine!” Urmaşii „celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci” se călăuzesc astăzi după zicala care îi asigură că nu trebuie să fie nici puternici, nici deştepţi şi nici frumoşi pentru a fi exact ce vor să fie: „Capul plecat, sabia nu-l taie.” Sau – în contextul unui popor care se declară „creştin” în proporţie de peste 98%, „Fă-te frate cu Dracu pînă treci puntea.” (Asta, desigur, numai pentru că „Pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinţii!”)
Am reluat o masă documentară importantă, ambiţionînd să spun povestea „românilor” începînd de la Traian încoace. Sau, măcar, începînd de la retragerea aureliană.
M-a fermecat o vreme şi gîndul de a vorbi despre felul în care Imperiul Roman de Răsărit a supravieţuit o mie de ani Imperiului Roman de Apus. În timp ce Bizanţul a investit în pace, Apusul – de astă dată în numele Crucii – a trecut totul prin focul şi spada moştenite de la romani, păstrînd nestinsă setea de a-şi regăsi măreţia pierdută, sub varii dinastii, fie ele galice sau germane.
„Investiţia în pace” a însemnat dezvoltarea unui ascuţit simţ al conjuncturii. Pentru că era pur şi simplu prea costisitor să ţii piept barbarilor cu sabia, pe cei mai aprigi şi puternici îi ademeneai cu solde grase în armată (dîndu-ţi timp să îi civilizezi), pe alţii îi plăteai cu pămînt şi cu robi, generînd o nobilime de la care (doar teoretic) te aşteptai să îţi rămînă fidelă, altora, le dădeai bani, altora, pur şi simplu, doar cale liberă şi un scop în viaţă, exact cum s-a întîmplat cînd goţii au luat pe copite Roma. „Bietul om e sub vremi” – aşa avea să sintetizeze un cronicar român moştenirea spirituală care a devenit parte din tiparele de gîndire ale majorităţii românilor.
Dinainte de vremea cruciadelor încoace, românii au învăţat să se descurce. La antipod, cei care băteau drumurile Apusului pînă la Constantinopol aveau nevoie să planifice (oamenii, resursele, strategia, alianţele – cam tot ce îi putea duce la îndeplinirea scopului prestabilit); fofilarea, pe de o parte, organizarea şi forţa, pe de alta, au devenit principii în virtutea cărora unii şi ceilalţi au supravieţuit. Virtuţi niciodată împărtăşite.
Un adevărat Principe renascentist – prin gîndire şi apucături (căci „adeseori, la ospeţe, omorîia fără giudeţ”, ca un fel de Henric al VIII-lea, dar avea şi apetenţa edificării în fapt şi spirit) – Ştefan cel Mare şi-a luat răgazul de a le scrie „principilor Creştinătăţii” pentru a le cere sprijin. Nu i-a folosit la nimic.
Mai cultivat, mai versat, războinic pe cît de admirat pe cît a încercat să fie de bun politician, Mihai Viteazul trimitea către Vest – de unde aştepta înţelegere şi solidaritate – una dintre cele mai sfîşietoare epistole din cîte mi-a fost dat să citesc: „Acum oricine poate vedea cata munca si osteneala am indurat sapte ani de-a randul si cata slujba am facut crestinatatii, caci am luat de la turci 100 de tunuri si am ocarmuit trei tari: Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova; si am adus Mariei Sale Imparatului 200 de mii de oameni de lupta, pedestrasi si calari, cu care am fost totdeauna gata sa slujesc Mariei Sale. Acum am ajuns la acest sfarsit, pierzand tot ce castigasem din zilele tineretii pana la batranete, si tari, si averi, si sotie si copii, daca le-as fi pierdut din cauza dusmanilor sau daca mi-ar fi fost luate de dusman, nu m-ar durea atat cat ma doare, fiindca au fost faptuite de aceia de la care asteptam rezim si ajutor. Dar Dumnezeu le vede. In vremea aceasta, oricine poate vedea ca n-am crutat nici cheltuieli, nici osteneala, nici sange, nici propria-mi viata, ci am purtat razboiul foarte mult timp, cu sabia in mana insumi, fara sa am nici fortarete, nici castele, nici orase, nici cel putin o casa de piatra unde sa ma retrag, ci, abia una singura pentru locuinta. Nu am pregetat sa ma alatur cu puterile mele si cu cheltuieli uriase pentru crestinatate, nefiind cunoscute de nimeni, si nici nu le-am facut silit de cineva, ci ca sa am si eu un loc si un nume.”
Tocmai de la trimisul celui pe care îl numea „Măria Sa, Împăratul” (i.e. Rudolf al II-lea – Sfînt Împărat Roman, Rege al Ungariei şi Croaţiei, Rege al Boemiei şi Arhiduce al Austriei), i s-a tras nici jumătate de an mai tîrziu căderea capului.
Dar toate astea – nu-i aşa?! – sînt „doar” istorie. E drept, una adînc asimilată în maniera de gîndire şi de comportament a românilor, ca şi în cea a occidentalilor, care au sărit la extinderea pieţelor ca gîsca-n drum. Atît de profund încît pare a nu ne mai preocupa deloc – aşa cum nu ne preocupă organele interne cîtă vreme sîntem sănătoşi.
Pe acelaşi fond, Churchill nu a ezitat să co-semneze un tratat despre care ştia că avea să arunce ceea ce numea „cortina de fier” între Occident şi „statele străvechi ale Europei Centrale şi de Est”, lăsîndu-le pe acestea din urmă pradă dominaţiei roşii a Moscovei.
Dar, venind la vorba lui Gore Pirgu, să mai lăsăm prostiile! Precum casa Arnotenilor, în care el îi momeşte pe Craii de Curtea Veche, la sfîrşitul săptămînii trecute şi începutul acesteia, ţara mea mi s-a părut – vai! – un jalnic amestec de „tripou, bordel şi balamuc”!
Astăzi, România, printr-unele din „vîrfurile ei de lance”, venind din stînga şi dreapta, la întîmplare (în fond, cui îi pasă?!), e o mîndră componentă a vechiului vis Occidental: reîntregirea Imperiului Roman, carevasăzică Uniunea Europeană.
Lor nu le prea pasă pentru că, în cele din urmă, e mai comod şi mai ieftin ca, după ce au decongestionat Europa de maşini, televizoare, frigidere şi alte acareturi expirate la începutul anilor 90, românii să mai fie lăsaţi să se zgîiască un pic peste graniţa Schengen, chiar dacă, din cînd în cînd, îşi lasă slobozi ţiganii şi fac un pic de deranj. Profiturile pe care firmele occidentale le fac în România sînt încă semnificative. Încă ne mai tîrîm în şiruri nesfîrşite să aşteptăm înfriguraţi tăierea de panglică de la vreun super magazin cu firmă europeană, cumpărînd, în dorinţa de a ne face viaţa mai bună. Majoritatea nu prea vrem mare lucru – „un loc şi un nume”, pentru noi şi copiii noştri.
Nouă chiar nu ne pasă deloc! Ori spunem că „tehnic” România e perfect pregătită pentru aderarea la Schengen, făcîndu-ne că nu observăm statutul nostru de rudă săracă, fără nici o jenă să se scarpine prin părţile intime cînd are mîncărimi, chiar dacă ia cina cu rudele occidentale, complet oripilate de gesturile şi comportamentul nostru. Ori, în urma unei chelfăneli ca la mama acasă luată de la UE, ţinem ciocul mic cînd Preşedintele-bufon iese şi face cu mînuţa, micţionînd peste paginile Constituţiei pe care ne-o fîlfîia cînd ne ura „să trăim bine”, cînd tocmai asta ne facem să fim atît, atît de îndepărtaţi de tot ce înseamnă atitudine şi coloană vertebrală de popor european.
Avem recorduri înregistrate la Carte în materie de mărimea colivei şi lungimea cîrnaţilor şi, na!, pentru că vrea un trust de presă, vom avea şi recordul la drapelul UE. Dar nu avem nici o idee vagă despre cine, cînd, cum şi unde votează! Nici nu ne trece prin minte că UE i se drapelează! Că mai bine am avea un discurs public echilibrat decît supra-dimensiuni la steaguri. Că mai bine am avea respect – unii pentru alţii, noi, acasă, în limba română, decît să avem un steag cît capul calului. Că mai bine ne-am purta ca un popor cu memorie istorică (polonezii mi se scriu cu litere mari în minte) decît ca un copil orfan, cu retard mental sever, care întinde mînuţele către toată lumea, doar-doar îşi va asuma cineva responsabilitatea lui.
Nicăieri în Occident un şarlatan chefliu, afemeiat şi mafiot prin vocaţie, care declară că are doi Dumnezei, pe cel din cer şi pe cel din partid, pentru ca apoi celui din partid să îi muşte jugulara cu zîmbetul pe buze NU ar fi devenit conducător de organizaţie şi apoi Preşedinte de ţară! (Old habits die hard! cum ar spune englezii).
Nicăieri în Occident un găgăuţă (ză mazăr end fazăr), repetent, adormit, limbut şi inhibat, incapabil să adauge valoare în vreo mică afacere de familie (măcar!) NU ar fi putut deveni şeful unui partid istoric de dreapta – la români, a fost şi este posibil!
Niciunde în Occident nu ar fi cu putinţă ca o lucrare ştiinţifică să fie declarată – simultan! – de foruri academice acreditate, plagiat şi non-plagiat. Iată că noi putem!
Nici măcar într-o păduchierniţă de sat cum e al meu NU ar fi posibil ca un condamnat penal să fie ales primar, darmite parlamentar! Iată că în ţărişoară se poate!
Pe nici un ecran în Occident NU are cum să facă audienţă cineva care în fiecare seară îşi bate joc de tot ce respiră şi e partizan al „smardoielii”.
Nicidecum cineva care plagiază titluri de emisiuni şi formate, să se numească un fel de „creator” de trend în presă, genial. Nicăieri – de la Cortina de Fier pînă la Atlantic NU e posibil ca aşa ceva să fie îmbrăţişat şi apreciat pe termen lung.
Băşcălia NU e posibilă nicăieri în Vest – umorul de bună calitate, atacul de presă fundamentat pe fapte şi nu pe interpretări, ancheta solid documentată, investigaţia făcută cu decenţă şi respect, DA.
Segregarea (făţişă) – e complet intolerabilă în Vest! Îmi rezerv nişte postări viitoare pentru a vorbi despre asta, aşa cum eu am încercat-o, pe pielea mea, cînd nişte prieteni secui mă conduceau la gară în Sighişoara şi au fost înjuraţi ca la uşa cortului doar pentru că existau!!! Sau cînd, în public, am afişat o afecţiune nedisimulată pentru nişte amice lesbiene – nu vreţi să ştiţi ce abuz am îndurat!
În cele din urmă, chiar în timp ce scriam, mi-a revenit în minte un comentariu al lui Vaclav Havel (un OM pe care am avut tenacitatea şi norocul de a-l cunoaşte şi de a-i produce o piesă, cu Domniţa Munteanu ca regizor) făcut într-un eseu publicat în 1978: „Oamenii nu trebuie să creadă aceste mistificări (ale regimului comunist – n.n), dar trebuie să se comporte ca şi cînd le-ar crede, sau, măcar, trebuie să le suporte în tăcere şi să se înţeleagă cu generatorii acestora. Acesta e, deci, motivul pentru care trebuie să trăiască în minciună. Nu trebuie să accepte minciuna. E suficient să fi acceptat existenţa cu şi în minciună. Prin aceasta, oamenii confirmă sistemul, împlinesc sistemul, creează sistemul, sînt sistemul.” (dacă doriţi detalii, citiţi articolul care apoi a devenit apreciata carte „Forţa neputincioşilor” aici: http://www.vaclavhavel.cz/showtrans.php?cat=eseje&val=2_aj_eseje.html&typ=HTML )
Românii au dezvoltat un întreg sistem de supravieţuire bazat pe nevoia de a mistifica. Ba chiar pe plăcerea şi lejeritatea de a o face: „Zi ca ei şi fă ca tine!” Dar ce se întîmplă atunci cînd un medic de talia lui Irinel Popescu ne avertizează că evoluăm fix în direcţia în care ne ducem?! Ne pregătim să ne uităm mai atent la organele interne sau aşteptăm pînă în momentul în care nici un transplant UE nu ne mai poate ajuta?!
Ne împăcăm între noi, vrînceni, moldavi, secui, olteni şi de ce neamuri mîndre vom mai fi şi ne ajutăm să trecem Istrul (denumirea veche dată Dunării de jos de către romani) spre Schengen sau, vorba lui Budai-Deleanu, ne congregăm într-o poiană şi, sfădindu-ne (azi s-ar zice băsindu-ne şi, fireşte, contra-băsindu-ne), aşteptăm un corb (european) să ni se cufurească în barbă?!