Care Nicolae?

De ceva vreme, când ziua de Sfântul Nicolae se apropie, nu-mi mai aduc aminte de ghetuțe – nici prin cap nu îmi trece să mi le lustruiesc pe cele mai îndrăgite și să îmi petrec noaptea rugându-mă la ”îngerașul meu” să nu care cumva să găsesc o nuielușă în locul cadourilor mici, dar mult așteptate.

De la o vreme încoace îmi aduc aminte numai de el: râsul cristalin, dulcele accent moldovenesc, convorbirea telefonică plină de sinceritate și emoție cu doamna frumoasă care îi dăruise tableta pe care nu prea știa cum să o folosească, dar pe care acum o strângea la piept. Din tot salonul de spital în care stătea de atât de multă vreme, nimeni nu mai primise așa ceva! Mai erau o groază de copii care aveau telefoane mobile, dar el nu-și dorise așa ceva pentru că știa că nu are pe cine să sune – părinții plecați în străinătate la muncă nu-i lăsaseră nici măcar un număr, iar bunicii, care îl aveau în păstrare, nu foloseau un obiect care mai mult i-ar fi încurcat. Era la București, pe mâini bune, Nicolae.

Acum lucrurile se schimbaseră mult! Apăruse doamna asta frumoasă, cu părul lung, de zână din poveste, care își petrecea timpul cu copiii din spital, citindu-le povești. Venea mai mereu cu daruri mici – bucurii de o clipită frumos ambalate, dar darul ei cel mai de preț erau personajele pe care le întruchipa cu măiestrie magică! Dădea glas – mereu și de fiecare dată alt glas! – ursului, veveriței, Mumei pădurii, ba chiar și lui Făt Frumos! Știa ea să chicotească, să se minuneze, să ducă povestea până acolo unde se termina cu ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Și Nicolae o credea de fiecare dată! Sigur, în salonul unde erau internați copiii cu vreo formă de leucemie, celor mai mari le era greu să creadă, dar și ei zâmbeau. La șapte ani ai lui, Nicolae era printre cei mai fericiți! Cum să nu o creadă, când tot ce îi promisese chiar se întâmplase?! ”De săptămâna viitoare vei avea și tu un telefon mobil, ca să mă suni când ai nevoie de ceva”, se hotărâse ea – și chiar așa s-a întâmplat! Cu vreo trei-patru ani în urmă – cine își mai aducea aminte? – când căzuse din copac și piciorul îl durea atât de rău, mai auzise de la bunici că ”o să meargă la doctor”. Nu au mers. Într-o bună zi – când, nu mai știa nimeni – piciorul a încetat să mai doară și au uitat cu toții de doctor. Totuși, pentru că Nicolae creștea și începuse să șchiopăteze din ce în ce mai rău, oamenii care mai veneau la sat să își viziteze rudele de Crăciun și de Paști, le tot spuneau bunicilor să ducă neapărat copilul ”la doctor, la București”. Dar sărbătorile treceau repede și, chiar așa cum era, oarecum răsucit, din când în când dureros, piciorul era acolo și ”îți făceai treaba cu el” – așa spunea bunica. Acum – chiar că nu-i mai păsa de picior! Ba chiar era fericit – să nu fi fost, n-ar fi ajuns niciodată la doctor, la București, unde aveau cărniță la masă în fiecare zi și unde o cunoscuse pe domna cu plete din poveste. Ceea ce lumea spunea că e o rană gravă, care trebuie vindecată, făcea visele să se împlinească – avea și Nicolae cu cine să vorbească dacă visa urât sau dacă visa frumos, dacă era curios sau trist, dacă voia să întrebe ceva sau, pur și simplu, dacă voia să mai audă glasul plin de dragoste și surprize.

Așa că vedeți de ce îmi aduc aminte de Nicolae de fiecare dată când încep să se apropie Sărbătorile.

De fapt, îmi aduc aminte de Nicolae extrem de des – ori de câte ori văd vise împlinite dincolo de rană, uneori cu ea, alteori în pofida ei. Ceea ce nu e greu deloc, pentru că societatea arată cu degetul, uneori, alteori aplaudă, contemplă și recompensează fracturile. Am văzut asta la tv – și, dacă nu mă credeți, uitați-vă vineri la finaliștii de la SuperStar.

Păi, da, veți zice, dar uite că se nasc super-staruri! Cum să nu? Eu chiar am o colecție! Domnul director regional care nu putea să rostească un cuvânt în fața oricui i se prezenta ca ”profesor” pentru că i se spusese cândva că ”e un idiot” – în fiecare zi, cu fiecare realizare, a dezmințit fără să poată uita. Doamna director global care se ocupă de produse de înfrumusețare și se trezește în nări cu mirosul ”n-ai să ajungi nicăieri” – s-a despărțit de un partener care o adora pentru că ea vrea să dovedească nu că îi e frică să fie iubită, ci că poate ajunge unde dorește. Unde? Și minunata scriitoare care și-a făcut o meserie din a-și pune pe hârtie rănile – atât de adorată, atât de plină de succes, atât de admirată! Și niciodată vindecată de absența mamei. Și niciodată iubită cum și-ar fi dorit, până la capătul drumului. Și domnul Cutare, puternic – pentru că în fiecare zi era bătut, singur – pentru că el crede că nimeni nu te poate iubi fără să te rănească, dependent – pentru că mereu trebuie să fugi de rană cu iluzia că, într-o bună zi n-o să mai doară. Ei, toți, sunt pentru mine Nicolae.

Și, când îmi amintesc de ei, aș vrea să îi cuprind cu inima pe toți, să le arăt cum suntem picături de minunăție în care întregul Univers se oglindește, spirit – dincolo de materie, creație – dincolo de fractură, iubire – dincolo de rană.

Așa că, dragilor, de Sfântul Nicolae, vă doresc să puteți vindeca urmele de nuielușă, să vă puteți opri din fugă și să respirați ușurați, să vă împrieteniți cu micul Nicolae din voi și să descoperiți cum puteți face să se umple ghetuțele cu bucurii mici, dăruind câte un zâmbet sau o clipă din voi în fiecare zi. Știu că nu rănile ar trebui să ne definească, ci faptul că am învățat cum să nu le mai provocăm așa ceva altora. Știu că nu ar trebui să ne ascundem cicatricile, ci să le privim ca pe surse de inspirație, care ne învață zilnic să fim înțelegători și generoși, creativi când ne vine să disperăm, optimiști când viața ne consumă, deschiși la minte când realul ne agresează, frumoși când ne vine să scrâșnim. De unde știu? Pentru că un Nicolae sunt și eu.

Uite că astăzi, după multă vreme, și eu am să lustruiesc și am să pun lângă ușă ghetuțele – poate-poate…