Televiziunea, dragostea mea!

„Totul este posibil!” – e o frază pe care am citit-o prima dată într-un roman dostoievskian, lecturat prea timpuriu (poate).

Să tot fi avut vreo 15 ani cînd pe scena Teatrului „Nottara” a apărut un spectacol pe care l-am văzut de peste 25 de ori: „Karamazovii”, în regia lui Dan Micu, pe un text răscolitor semnat de Horia Lovinescu, avîndu-i în rolurile principale pe George Constantin, Ştefan Sileanu, Alexandru Repan, Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru şi Ioana Crăciunescu. (Vă reproduc distribuţia – şi v-aş reproduce şi spectacolul, scenă cu scenă, dacă s-ar inventa vreun instrument care să ne recupereze memoria! – ca să mă credeţi că nu a fost deloc un accident, că reprezentaţia despre care vorbesc a fost o pasiune, o graniţă spirituală, unul din acele momente rare în care devii cu totul altceva decît fusesei pînă odinioară). Pînă la sfîrşitul lui 1981 – căci premiera avusese loc în vara anului cu pricina – devorasem toate romanele majore ale lui Dostoievski. Şi se deschisese în mintea mea zgubilitică un întreg univers, rotindu-se în jurul acestui fascinant „Totul e posibil!”

După încă un an am început să mă pregătesc pentru admiterea la actorie – pentru că decisesem pe la 12 ani că numai şi numai asta am să fac! – însă, cumva, în mintea şi sufletul meu îşi făceau loc teama de hăţurile textului şi ciomagul regizoral. Începeam să-mi doresc, dincolo de asta, acel „ceva” neştiut, care să mă facă să zîmbesc dîndu-mi trăirea totului, în multiplele lui posibilităţi.

Ani în şir, am tot căutat: am picat examenul la actorie (slavă Domnului!), am intrat la Filologie, am fugit de la cursuri ca să îmi fac o trupă de teatru cu care am luat multiple premii naţionale, am lucrat ca profesoară în Odorheiul Secuiesc, am fost în pragul morţii din iubire, m-am măritat (cu altul), am (oarecum) divorţat, m-am întors în Bucureşti, am colaborat cu reviste şi cu radioul naţional. Aproape un deceniu – dus într-o clipire!

Pînă în primăvara lui 1990 cînd o fostă colegă de Odorhei, care se întîmpla să îmi fie şi vecină, m-a căutat să îmi spună că Televiziunea Română dă concurs pentru regizori de montaj şi ea crede că mi s-ar potrivi. „Nu sînt pregătită!” mi-am retezat eu, din plecare, orice şansă, fără să îmi ascult bătăile accelerate ale inimii, fără să mă uit după coama în vînt a telegarilor mei nărăvaşi care şi trăgeau căruţa gîndurilor către stratosferele imaginaţiei. „Vino să vezi. Ai să te decizi după. Eu îţi las bon la poarta din Pangratti.”

Ar fi de zis că prima dată călcasem într-un studio de televiziune în 1975 – aveam 9 ani, eram un recitator bun şi cineva se gîndise că spun poezii atît de frumos încît ar fi păcat să nu mă vadă naţiunea. Atunci am aflat că „regizor de montaj” înseamnă o voce de sus, care îţi vrea mereu binele!

În anii de liceu fusesem filmată de cîteva ori, intervievată de Mihai Tatulici şi chiar invitată în studiouri pentru înregistrări. Iar atunci aflasem că „regizor de montaj” este cineva care face să fie posibil ce se gîndeşte o persoană importantă, care strigă tare din platou.

Pe drumul către poarta din Pangratti – abia! – toate amintirile astea se integrau cumva ca să mă convingă că, da, trebuia să văd şi să decid dacă meseria asta e pentru mine sau ba. Iar după ce am trecut de poartă, magia şi-a deschis infinitul: am întîlnit-o pe Iudith Georgescu (om binecuvîntat şi profesionist de un calibru şi o modestie fără margini), iar apoi am intrat în Studioul 3 al TVR, la vremea respectivă cel mai modern şi mai mare, cu un pupitru de înregistrare imens, nou-nouţ, în timpul unei producţii de teatru. Am văzut cum se pun luminile şi cum se corectează, trimiţînd spiriduşi pe grilele misterioase din tavan. Am văzut cum vocile pot fi mai apropiate şi cum cuvintele se pot stinge pe buze încă vii. Am văzut că – de la porii de pe faţa unui actor, pînă la lumini şi umbre nedorite – există în camere o viaţă care respiră, vede, transmite tot, e de acord sau nu, are ironie faţă de lucruri necuvenite şi inerţie cînd existenţa pare a fi lipsită de ritm. Am văzut că pot închide oamenii în inimi care bat şi că îi pot urca în stele!

Am văzut că totul – totul! – e posibil!

Şi din ziua aceea pînă azi, de nenumărate ori mi-am simţit visul sfîşiat, de multe ori m-am dezmărginit de bucurie, de cîteva ori am fost copleşită de otravă, de alte şi alte ori m-am reinventat în faţa becurilor roşii care urlau „emisie în direct”, uneori mi-au tremurat genunchii de emoţie copleşitoare, la întîlnirea cu realizatori legendari, alteori mi s-a strîns stomacul de nemernicia unora, o dată m-am făcut că plec de tot, alte dăţi m-am întors să bat la uşi rămase ferecate, dar niciodată, niciodată nu am încetat să iubesc televiziunea!

Aleg să scriu acum despre asta pentru că, de cîtva timp, aştept cu sufletul la gură să aud care va fi soarta instituţiei care m-a învăţat să iubesc atît de pătimaş această meserie şi a oamenilor care, cu dăruire şi generozitate au picurat în mine, răbdător, seminţele realizatorului laureat care am devenit.

De cîtva timp, mă frămîntă să scriu despre riscurile de a revărsa pe ecran tot veninul şi zgura, doar pentru că se poate.

De multă vreme văd că unii se gîndesc – fericiţi – doar la cifrele de audienţă şi nu la contribuţia majoră (şi, din păcate, inconştientă!) pe care o au nu numai în formarea publicului, ci şi a conştiinţei civice şi a memoriei culturale a poporului din care fac parte.

Din cînd în cînd, observ că oamenii care obişnuiesc să apară pe ecran sînt atît de fericiţi cu asta, încît nu îşi mai doresc altceva. Iar alţii, spoieli cu cocoloaşe, roiesc către monitoare sperînd să se lipească de cîte o clipă în eter.

Revolta se exprimă cu tonul dat la maxim numai cînd e cîte vreo cameră prin preajmă – dacă vă uitaţi vreodată la Antena 3 ştiţi la ce mă refer.

Iar prinţesa profesiilor – competitivă pe cît e de sublimă, grea, pe cît e de ofertantă, devoratoare pe cît e de fascinantă – e batjocorită în te miri ce conjuncturi, ca o otreapă de toată jena! Dacă aţi citit despre „dialogul” salariaţilor de la „Realitatea” cu „managementul” îmi veţi da dreptate!

Iar în ultima vreme, tot mai des, încep să văd reacţii ale publicului săturat de lături, caterincă, non-valoare, secetă conceptuală, rîie mediatică, jegoşenia dialogurilor, scabia personajelor vedetizate cu pompa.

Aleg să scriu acum despre televiziune pentru că e ocupaţia sufletului meu.

Pentru că îi sînt recunoscătoare pentru oglinda mereu limpede pe care ne-o pune în faţă – căci noi ştim să ne ferim de manipulări, nu-i aşa?!

Pentru că îmi doresc să aibă o soartă mai bună – şi ştiu sigur că, în funcţie de cum vor arăta ecranele, vor arăta şi oamenii din faţa lor.

Cînd închid ochii şi las să-mi curgă de sub gene dorurile mele de televiziune, se preling, la grămadă, zei şi măscărici, suferinţă şi dumnezeire, preoţi şi jagardele, măcelari şi arhitecţi, iubiri şi dezastre, greaţă şi pasiune, camere şi cabluri de la car, microfoane şi butoane, creativitate şi imposibil, speranţă şi nimic. Viaţa mea.

Şi cred că merită să scriu despre asta!