Open!

Se împlinesc – în curînd – 5 ani de cînd am părăsit România.

Am încărcat într-un microbuz o brumă de haine şi un dog german albastru (a cărui cuşcă nu încăpea în avionul pentru Marea Britanie) şi am traversat Europa, fără să mă gîndesc nici o clipă că las în urmă 41 de ani de viaţă, de carieră, de muncă, de prietenie, de bine şi de rău.

Am trăit, între timp, în 3 ţări, cu civilizaţii esenţial diferite şi am avut 2 mutări intercontinentale într-un an.

Am locuit într-o casă pe care am visat-o o viaţă şi mi-am luat certificat de grădinar ca să pot construi împrejur un mic paradis. M-am bucurat ca un preşcolar cînd Doamna Arici a făcut pui în căsuţa din grădină şi am plîns ca un viţel cînd motanul l-a mîncat pe Domnul Oac, broscoiul-şef al ochiului de apă din curte.

„M-am dat lupilor să mă mănînce” şi mare noroc am avut să păţesc precum Poetul: m-au refuzat, pentru că Domniile lor nu servesc „om îngheţat”. Ocupată să mă devorez eu însămi, să zbier la mine dimineaţa, să mă pălmuiesc la prînz şi să mă calc în picioare seara, m-am dezmeticit abia cînd îmi mai rămăsese doar sufletul rătăcit printre oase. Şi m-am apucat să mă reinventez – m-am dus din nou la şcoală şi am ajuns profesor într-o academie al cărei prag îl trecusem ca învăţăcel timid cu trei ani în urmă.

Mi-am serbat ziua în 2010 în Burj Khalifa – cel mai înalt turn din lume, cu fîntîni cîntîndu-mi şi dănţuind dezlănţuite la picioarele mele, şi gîndul zburîndu-mi la zecile de oameni care şi-au dat viaţa deşertului pentru ca o asemenea minune să fie posibilă. Cu fiecare vers al muezinului, m-am rugat unui dumnezeu a cărui identitate îmi era indiferentă, dar a cărui iubire o simţisem mereu aproape, să mă redea pe mine mie şi continentului meu – şi într-o dimineaţă m-am trezit în Zurich.

De multe ori, în răstimp, m-a bătut gîndul să încep un blog şi m-a hăituit răzgîndul că sînt prea puţină şi prea neînsemnată ca să mai poluez bietul www cu zicerile mele. Şi, străduindu-mă să mă comport, în fine, ca un absolvent, mi-am dorit să deschid „Şcoala Vieţii” – despre ceea ce nu se învaţă din cărţi şi ar ajuta la primenirea trăirilor noastre.

Alice Năstase Buciuta, colacul de salvare al gîndurilor mele şi eului meu profund şi creativ, face astăzi posibil un vis care părea îndepărtat şi deschizîndu-mi, încă o dată, o poartă către „Marea Dragoste”, îmi dă curaj să mă deschid lumii.

Vă promit că locul ăsta va fi unul în care vă voi aştepta mereu şi în care voi scrie numai pentru voi – un confesional virtual, în care veţi fi mereu în siguranţă pentru a vă rosti gîndurile şi a mă auzi şi pe mine, cu puţinul pe care îl am de zis. Promisiunea mea este că voi fi mereu deschisă, iar rugămintea mea la voi ar fi ca în acest dialog să ne păstrăm mereu deschişi, oricît ar fi de complicat, oricît de tentaţi am fi să ne păstrăm pe faţă măştile care ne fac socialmente acceptabili sau performanţi. Cum spunea Andre Agassi (în autobiografia lui răscolitoare), „Ceea ce văd oamenii acum, bun sau rău, e prima mea formare, prima mea întrupare. Nu mi-am schimbat imaginea, am descoperit-o. Nu mi-am schimbat gîndirea. Mi-am deschis-o.”

Şi fac astăzi, împreună cu voi, primul pas dintr-un nou început.