Mădălina Manole – „Zbor căzut”

M-am apucat de publicat, serios, sistematic, studiat, profesional la 20 de ani. Au trecut 26 de ani de atunci, dar niciodată – niciodată! – în faţa paginii albe nu m-a încercat durerea usturătoare, copleşitoare de acum!

De cînd m-am apucat să vorbesc despre depresie, am şi început documentarea pentru studiul de caz pe care îl promisesem: povestea Mădălinei Manole.

Am început anevoie, pentru că mi-era groază de ideea de a fi încă o voce care îşi dă cu presupusul pe seama dramei cumplite a „fetei dragi” a muzicii româneşti. Dar am continuat cu o stare de disperare febrilă pentru că, găsindu-mă în Dubai la vremea la care s-a produs nenorocirea, am fost străină de haosul care a cuprins – şi nu slăbeşte! – spaţiul public din ţară. Nu aş fi putut bănui cantitatea de puroi şi pîrjol pe care au vărsat-o în urma acestei sublime femei oameni (oameni?!) mai îndepărtaţi şi, vai, foarte apropiaţi. Văzusem o singură emisiune, pentru că fata care mă ajuta la curăţenie, m-a chemat să văd, pe un canal românesc, „o artistă frumoasă pe care Madam s-ar putea s-o cunoască”. Era „Happy Hour” care titra „Mădălina Manole s-a sinucis!” Am rămas consternată, privind ecranul cu mesaj imbecil, prizonieră între o revoltă neputincioasă şi durerea şi vinovăţia mută de a nu-i fi spus nici măcar „La revedere!” cînd am plecat din ţară, cu speranţa tîmpă că „n-au intrat zilele în sac” şi „ne vom revedea”.

Pînă cînd am început seria articolelor despre depresie – afecţiunea cumplită care ne poate oricînd întoarce existenţa pe dos – nu mi-am pus nici o clipă problema că voi scrie despre ce s-a întîmplat. Acum, cînd, totuşi, o fac, mă simt de parcă mi-ar fi fost înmuiat sufletul în blestematul
de pesticid! Dar o fac tocmai pentru a ajuta, pe cît pot eu, ca aşa ceva să nu se mai întîmple niciodată, nimănui!

Am cunoscut-o pe Mădălina la începutul anilor 90, iar ceea ce m-a fermecat la fata frumoasă, cu piese sfîşietor de triste, a fost lipsa de emfază – n-avea nimic, nimic din preţiozitatea altor vedete contemporane; avea o modestie şi o căldură unice, speciale. Ne-am apropiat foarte mult în 1998, cînd a venit cu căţelul la festivalul de la Mamaia, iar eu, în calitate de responsabil cu logistica şi comunicarea, am făcut demersuri pe lîngă directorii hotelului pentru a-i convinge că nu face patrupedul nici o pagubă dacă stă cuminte (şi singur) în cameră cîteva ore, seara. După plecarea mea din televiziune am rămas în relaţii profesionale cu o mulţime de oameni din show-business, dar în relaţii de prietenie doar cu un bărbat şi o femeie – femeia era Mădălina Manole. Anii 2000 – 2004 n-au fost de vis pentru nici una dintre noi – mai degrabă de coşmar! Însă ne vedeam des şi, în timp ce îmi părea că avem destine şi stări similare, n-am avut nici o secundă senzaţia că e depresivă sau pradă vreunui fel de anxietate – mai degrabă era tristeţea greu de digerat a non-valorilor care cotropesc spaţiul public şi mîhnirea de a fi pus prea multă energie în parteneri fără rezonanţă. Mărturisesc, mă simţeam bine în preajma ei nu numai pentru că era de o inteligenţă a sufletului greu de egalat, dar şi pentru că era sclipitor de deşteaptă – aşa cum nici unul dintre pigmeii care au sărit cu condeele pe tragedia ei nu vor ajunge vreodată!

O ador şi acum pe Mădălina – de-asta mă chinui cumplit, de vreo 3 zile, să termin textul ăsta! Îmi bate inima cînd mă gîndesc la ea, zbier în pumni cînd ascult versurile ei nu ca pe o parte dintr-o piesă pop, ci ca pe un strigăt de ajutor, mă prăbuşesc în interior citindu-i interviurile şi
simt că ard de vie cînd văd sau citesc declaraţiile celor care au înconjurat-o! Avea dreptate să simtă că o urmăreşte un blestem – nimic supranatural ci o conspiraţie de lipsă de educaţie, lipsă de suflet, ignoranţă sau tîmpenie pură, afecţiuni psihice nediagnosticate şi impostură  cu carul!

Cer scuze, dar voi adopta mai degrabă un discurs clinic, structurat – pentru că, în cele din urmă, să o plîng pe prietena mea pierdută e un demers personal, pe cînd să înţelegem ce a determinat-o pe Mădălina să bea 400 ml de pesticid de ziua ei e un demers de interes larg, legat mai ales de CUM PUTEM PREVENI derularea năprasnică a unor asemenea tragedii.

Prima întrebare importantă: suferea Mădălina de depresie post-natală?

Poate că nu sînt un diagnostician atît de bun precum Mircea Cărtărescu, scriitorul fără pregătire psihologică de vreun fel, care ţopăia în calea ziariştilor ca să declare că Mădălina „suferea de depresie post-natală”. Nu sînt nicidecum o secătură precum Mădălin Ionescu, care, la o zi după decesul ei cumplit, întreba, în bîlciul dezgustător de emisiune pe care o mai prezenta (încă) la Antena 1, dacă nu ne e clar că „avem de-a face cu o persoană egoistă”. Şi sper că nu voi deveni vreodată o canalie de teapa lui Dan Capatos, care declara, senin, în octombrie 2010 că „nu faci un asemenea gest decît dacă eşti nebun.”

Nu ştiu dacă Mădălina suferea de depresie post-natală – pentru simplul motiv că nu există date limpezi pentru a trage o asemenea concluzie.

Depresia post-natală se instalează în primele patru săptămîni de la naştere şi aduce cu sine schimbări bruşte de stare, nu întotdeauna motivate, o preocupare obsesivă pentru sănătatea şi binele copilului, uneori chiar pînă la a-l pune pe cel mic în pericol. Atacurile de panică şi anxietatea, fuga de idei sînt şi ele prezente, mai ales la cei care au în familie persoane cu tulburări de stare (şi, vai! despre echilibrul psihic al celor din familie chiar vom fi obligaţi să vorbim!). Asociate formelor celor mai grave, pot apărea halucinaţii (în general auditive, cu voci care reproşează celui afectat diverse comportamente) sau idei obsesive legate de vinovăţii imaginare, chiar nevoia de a fi pedepsit, de pierderi materiale irecuperabile sau senzaţii fizice de degradare.

Există unele date la care ne putem uita.

Înregistrarea
de la „Happy Hour” (pe care o puteţi vedea aici http://happyhour.protv.ro/video/madalina-manole-arata-incredibil-dupa-ce-a-nascut.html)
este realizată la trei săptămîni de la naştere şi ne-o arată pe fata noastră dragă aşa cum o ştim: zîmbitoare, expansivă, relaxată, agreabilă, fermecătoare. Mai mult, e senină cînd îi spune moderatorului că băieţelul doarme cu tăticul lui. E conştientă de sine şi ţine să declare că în cele nouă luni nu a vrut “să îşi plimbe burtica pe la televizor”, dar nu e nimic neobişnuit în asta, pentru cineva atît de grijuliu cu imaginea de sine. A avut o naştere dificilă, urmată de o operaţie şi nu s-a putut uita la filmul făcut în timp ce ea era în stare de anestezie generală. E îngrijorător? Da! E posibil ca pe fondul teribilelor modificări neuro-endocrine şi a efortului de ajustare a rolului social, faptul că ea nu a fost în stare de veghe cînd a născut să creeze o trauma? Da! Existau în viaţa ei presiuni suplimentare? Da – cum e cea a interdicţiei dată de un popă căpiat, care le interzice să arate poze cu bebeluşul pînă la botez şi pe care ea îl ascultă cu sfinţenie!

Sînt vizibile semne ale depresiei? Nu.

Mai există o înregistrare (pe care o puteţi vedea aici http://www.youtube.com/watch?v=vjtjw-lHvhs), din decembrie 2009, cînd Mădălina apare foarte schimbată – şi nu în bine. Are un zîmbet artificial, îşi frămîntă mîinile, are o gesticulaţie care e mai degrabă de anxietate decît de expansivitate şi îşi începe răspunsul la întrebare simţindu-se vinovată că nu are „un răspuns extraordinar” şi îngrijorată de ce ar putea spune „unele mămici”. Sînt semne vizibile pentru a întrevede o formă de depresie? Nu. Sînt modificări de comportament care ar trebui să atragă
atenţia – mai ales celor apropiaţi? Da! Absolut da – în cazul în care cineva ar fi fost dispus să dea atenţie omului Mădălina şi nu statusului ei social, femeii, iar nu contului din bancă, mamei, iar nu vedetei!

În rest – o îngrămădire de trăncăneli care mai de care mai inepte! De la vecinii soacrei din Botoşani la „prietenii” care s-au lipit de televizoare în speranţa de a-şi ridica tarifele, toţi consumă aerul de pomană! Nu există nici măcar o singură dovadă palpabilă că Mădălina ar fi avut
depresie post-natală!

A doua întrebare importantă: suferea Mădălina de vreo formă de depresie?

Aşa cum chiar ea spune, a fost atît de iubită de public pentru că, în mare măsură, în muzica ei era povestea ei. Adesea, piesele devenite mari şlagăre, aveau versurile semnate de ea. Nu e nimeni în România astăzi, între 35 şi 45 de ani, care să nu ştie pe dinafară versurile piesei care în 1991 dădea titlul primului ei album: „Fată dragă, nu fii tristă / fiindcă e păcat! / Fără lacrimi nu există / dor adevărat”. E ceva depresiv în textul ăsta? Nu! Absolut nu! Doar la final apare un surîs „cald şi înfloritor”, care a şi făcut piesa adorată şi difuzată non-stop pe radio (unic pe atunci!) şi tv! Dar e o informaţie importantă: pentru ea lacrimile fac parte din viaţă! Fără lacrimi, viaţa nu are adevăr, iar iubirea – cu atît mai puţin!

Nu doresc să intru acum în amănunte – asta poate fi ideea unei cărţi. E limpede, pentru toţi cunoscătorii muzicii semnate de Mădălina, că
piesele ei aveau mai mereu un fundal melancolic, în care iubitul pleacă lîngă altcineva „ca şi cum n-aş fi pe lume”, în care mărturiseşte că „stă cu gîndul către umbra celui drag, care-a plecat”, în care strigă întrebarea fără răspuns „de ce”.

Dar ne vom uita în detaliu la o parte din versurile piesei „Suflet gol” (pe care o puteţi asculta aici: http://www.youtube.com/watch?v=1URpeQO3Vl4&ob=av3e).

“Când pierzi tot ce-ai avut / Uiţi şi cine eşti,/ Nu poate nimeni să te- ajute /Cu tine însăţi doar vorbeşti! / Stai în casă şi plângi / Eşti a  nimănui” (…) Suflet gol/ Zbor căzut”.

În termenii în care am discutat în articolele anterioare, mesajul e limpede:

1. A existat o traumă afectivă
2. A apărut o stare de însingurare, în urma retragerii sociale, însoţită de o stare depresivă profundă, constantă
3. Domină sentimentul de confuzie identitară şi lipsă de speranţă
4. Nu există pic de energie
5. Sinele nu mai valorează nimic, nici măcar pentru cei din jur.
6. E prezentă o cumplită metaforă a morţii, chiar dacă ideile de suicid nu sînt exprimate.

Avem un diagnostic de episod depresiv cum nu se poate mai clar!

Albumul trebuia lansat în februarie 2010 – a fost, totuşi, amînat pentru luna mai, pe 12. Pe 25 iunie, Petru Mircea declara că, după “criza de surmenaj”, din care “şi-a revenit complet”, Mădălina, în fine, va lansa albumul. Avusese între timp trei încercări de sinucidere recunoscute
public de familie – dar parcă mai fusese o dată cînd “îi mirosea guriţa” a substanţe toxice şi o altă data cînd, după declaraţiile soţului, încercase să îşi bage aer în vene cu seringa!!!

Albumul “O 9 Mădălina” era pregătit din 2008 – aşa cum chiar ea mărturisea. Există, totuşi, vreo indicaţie că înainte sau după 2008 ea ar fi avut stări depresive pasagere sau o afecţiune distimică sau nişte tipare învăţate din familie? E vreun semn pe care să îl observăm şi să luăm aminte?

NU din căţelăreala a o grămadă de jigodii adunate pe lîngă o artistă a cărei splendoare rămîne unică! NU din declaraţiile unele false, altele teatrale, altele agramate ale unor “apropiaţi”! Ne spunea Mădălina ceva ce ar fi trebuit sa ne facă atenţi?

DA! Cu multă delicateţe, discreţie şi generozitate – ne-a spus tot timpul!

A spus şi direct într-un text intim, exhibat fără pic de consideraţie în presă tocmai de omul pe care l-a iubit cel mai mult în ultimii ani, şi la care nu voi face referire – din respect şi decenţă, chiar dacă el este consecinţa celei mai profunde depresii.

Am să vă reproduc în continuare fragmente relevante din trei interviuri – ele au apărut în momentul în care cineva, oricine, ar mai fi putut interveni pentru ca tragedia să fie evitată. Primul, luat de Roxana Iliescu pentru revista “Tango” în 2006 (acesta este primul interviu amplu
acordat după despărţirea de Şerban Georgescu, survenită în 2002, dar înainte de decesul acestuia, în 4 martie 2007). Cel de al doilea, apărut în revista “Felicia” în 23 ianuarie 2009, semnat de Daniela Mironov Bănuţă şi apărut sub titlul “Barza e pe drum”. Cel de-al treilea, apărut în revista “Formula As” sub titlul “Sufletul meu a avut nevoie să îşi regăsească echilibrul”, este semnat de Ines Hristea. Şi am să vă rog să  observaţi cîteva aspecte extrem de importante – doar pentru că ele sînt cele pe care le veţi fi regăsit în articolul meu (anterior) despre factorii care favorizează alunecările depresive.

1. 1. Rolul pe care educaţia l-a jucat în viaţa Mădălinei – şi cît era de important pentru ea să rămînă fidelă acestei educaţii, indiferent de ceea ce i s-ar fi întîmplat: oboseală, pierdere, dezamăgire, cădere (dacă ar fi să ne luăm după versuri)
2. Conţinutul educaţiei pe care a primit-o: căsnicia e o cursă lungă, din care nu te poţi opri, indiferent ce şi / sau cît ai îndura
3. Cum îşi descrie comportamentul faţă de lume, faţă de partener, faţă de sine: e o luptă, cu toţi şi cu toate.
4. Care sînt carenţele fostului partener: nu se conformează unor standarde pe care ea şi le-a însuşit drept normă: nu se maturizează (ce ar însemna asta, mai exact?), nu e “serios” (cum ar spune Roşul lui Jung, îi place să treacă prin viaţă dansînd – neîncrîncenat!)
5. Cum îşi descrie existenţa: termeni negativi paroxistici, dar mai ales “încrîncenare”
6. Care e viziunea despre sine – împărţită între “leoaică” şi “bebeluş”. Aici e necesar să adaug ceva ce nu apare în textele de mai jos: cînd îşi vorbeşte, uneori, Mădălina se adresează sinelui cu o voce a autorităţii, pe numele ei mare: “Manole”. O veţi auzi chemîndu-se aşa în emisiunea citată “Happy Hour”, cînd ne spune că a decis “consiliul de familie” că spusele popii sînt sacre, iar ea şi-a spus: “Manole,
   du-te tu la tv!” Şi mai există vreo două declaraţii în acelaşi registru.
7. Care e rolul lui Petru Mircea în viaţa ei: “să mă înveţe”.

Revista “Tango” – articol semnat de Roxana Iliescu (aici puteţi avea o lectură integrală: (http://www.revistatango.ro/celebritati/interviuri/madalina-manole-sunt-ca-un-cal-care-trebuie-imblanzit-1162.html)

Madalina Manole: Am fost educata sa cred intr-o singura casnicie pentru toata viata, de exemplu. Parintii mei, la 20 si un
pic de ani, deja aveau doi copii si nu le-a fost usor, au trecut prin foarte multe ca sa raminem toti o familie. Imi divinizez parintii. Greutatile peste care ei au trecut n-au facut decit sa ne uneasca si mai tare. Eu am fost antrenata pentru o singura cursa, care sa aiba o linie de finish mult mai incolo.

Marea Dragoste / Tango: Dar ce s-a intimplat cu tine si cu Serban?

Madalina Manole: N-am mai putut. Am obosit, dupa 15 ani. Alergam de una singura.

Marea Dragoste / Tango: Exista ceva ce el ar fi putut face diferit si n-a facut?

Madalina Manole: El n-a facut multe, dar cea mai mare greseala a lui a fost ca nu m-a luat in serios in ultimii doi ani. Aproape in fiecare zi stateam de vorba si plingeam explicindu-i ca s-a umplut paharul si ca sint la capatul puterilor. Il imploram sa ma asculte, sa ma ia in serios, sa facem ceva ca sa nu se duca dracului tot ceea ce construiseram in cei 15 ani. Nu m-a luat in serios. Cred ca nici nu ma mai asculta, in ultimii ani.

Marea Dragoste / Tango: Ce a insemnat ca se umpluse paharul?

Madalina Manole: O, asta ar insemna sa deschid un cufar pe care l-am inchis si l-am dus in podul casei. Nu mai vreau sa urc acolo, sa-l deschid. Cind ii spuneam ca sufletul era gol si ca nu ma incalzeau peretii casei aleia in care, pina atunci, investisem, si material, si spiritual, cind ii spuneam ca plec si las tot, el zimbea si ma considera un copil care nu stie prea bine ce zice sau care n-are curaj sa faca asa ceva. Imi
spunea: „Fii serioasa, cum sa lasi tu palatul asta si tot ce ai facut tu aici, toata munca ta?!“ N-a crezut o secunda ca voi pleca. Iar eu am luptat cu disperare sa-l fac sa inteleaga.

Marea Dragoste / Tango: Ce-i cereai, de fapt?

Madalina Manole: Sa se maturizeze odata. Barbatii ne reproseaza ca prea ne legam de fleacuri: „Vai, dar de ce plingi? Ce nu ti-a convenit? Dintr-un fleac ca asta faci o tragedie?“. Ei bine, „fleacurile“ alea de zi cu zi contau. El avea un anume comportament, nu neaparat fata de mine, ci si fata de oamenii din jurul lui, avea o anume rautate fata de cei de linga el. Si o anume neseriozitate de care dadea dovada.”

Interviu pentru revista „Felicia” – 23 ianuarie 2009, semnat de Daniela Mironov Bănuţă

Se mândreste cu educaţia pe care i-au oferit-o părinţii ei, care, printre altele, au învăţat-o să fie “un alergător de cursă lungă atunci când vine vorba de căsnicie. As fi vrut să-mi găsesc un om alături de care să rămân până la adânci bătrâneţi. Dar cursa asta pe care am început-o atât de devreme, la nici 20 de ani, alături de omul pe care mi l-am ales pentru o viaţă, s-a terminat după 15 ani. Atât am putut să alerg.” S-a căsătorit la 20 de ani cu compozitorul Serban Georgescu. A construit alături de el o căsnicie, o carieră, o casă si multe vise.“Am luptat ca o leoaică timp de 15 ani pentru omul de lângă mine. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns divorţul, ca si cum nu ar fi fost de ajuns că
practic tot ceea ce construisem, cărămidă cu cărămidă, se năruise si că a trebuit să o iau de la început, a mai venit si vestea că a încetat din viaţă. A fost un soc pentru toată lumea, darămite pentru mine. Chiar dacă noi ne opriserăm la momentul acela, îmi doream să aud că îi e bine, că viaţa lui merge frumos mai departe. Eram fericită că aflasem că are în sfârsit si el un copilas… De aceea momentul morţii lui a fost unul teribil pentru mine.” Mă uit la ea si are lacrimi în ochi. Încercată de dezamăgiri la fel de intense ca iubirea care se stinsese, Mădălina spune că nu mai stia să zâmbească. Nu i se mai întâmpla. Au fost ani în care a simţit că a pierdut totul, în care a pornit de la zero, după ce a lăsat în urmă o casă, o viaţă.”

Interviu dat pentru „Formula As” (nr. 906) în 2010

„Eu am fost crescuta si educata pe principiul ca, atunci cand intru intr-o cursa, oricat de greu mi-ar fi, sunt datoare sa merg pana la capat, sa nu abandonez la jumatatea drumului. Or, eu am alergat si-am tot alergat, vreme de cincisprezece ani, intr-o casnicie pe care o visam fericita pana la adanci batraneti, dar, dupa cincisprezece ani, am realizat ca nu mai rezistam, ca-mi epuizasem toate resursele. Luptasem cu indarjire pentru omul de langa mine si pentru dragostea noastra, dadusem, cu disperare, tot ce avusesem in mine, ca sa-mi respect juramantul, sa-i fiu alaturi „si la bine si la greu”, dar, cu toate astea, am constientizat ca de eforturile mele se alesese praful. In clipa in care am inteles ca, atatia ani de zile, crezusem intr-o himera, ca drumul nostru impreuna nu era destinat acelei fericiri pana la adanci batraneti, am intrat in soc. Am simtit o dezamagire imensa, o furie incomensurabila, o mahnire fasietoare, ca ajunsesem la situatia aceea fara iesire, pe care nu numai ca nu mi-o dorisem, dar pe care nici macar nu mi-o inchipuisem vreodata. Am divortat, si-apoi am inceput lupta cu mine insami, lupta de a ma recompune, de a ma regasi. A fost greu, foarte greu, dar m-am incapatanat sa ma ridic iar din talazuri. Asadar, in acea perioada de tacere, m-am luptat cu mine insami, cu luciditate si multa credinta.”

Iar acum despre noul partener, Petru Mircea

„Tango” – 2006: Puiu (Petru Mircea) ma invata sa fiu fericita. Ma invata sa fac primii pasi. Pentru ca acum sint ca un nou nascut. Sa spun,
din nou, „te iubesc“ si sa ma las iubita. Am multe lucruri de invatat. Acum am nevoie linga mine de un om care sa ma faca sa rid, pentru ca viata mea a fost prea incrincenata timp de 15 ani. Iar acum zimbesc din nou, chiar daca sint ca un cal care trebuie imblinzit.

„Felicia” – ianuarie 2009: „El (Petru Mircea) mă învaţă să fiu fericită. Eram ca un bebeluş care învaţă să meargă. Eram încrâncenată, iar el a reusit să mă facă să zâmbesc.”

Sper să vă fi ajutat să înţelegeţi, dar mai ales să vă feriţi de cele ce urmează:

Tot ce avem aici, dar am şi văzut cu vîrf şi îndesat în ultimii ani pe ecranele televizoarelor, pe diferite posturi, şi în ziare, colorate sau nu, fac o cină aniversară pe cinste, cu nişte ingrediente de care multă lume ar trebui să se simtă responsabilă:

1. O educaţie care te antrenează NU să trăieşti flexibil, să te înţelegi pe tine, să-ţi înţelegi contextul şi partenerul, ci să trăieşti după reguli şi norme livrate de alţii, vieţuitori ai unei epoci revolute, al căror unic succes în viaţă a fost supravieţuirea.
2. O istorie de familie cumplită! Nu vreau să intru în amănunte, dar vedeţi aici http://www.youtube.com/watch?v=EddiPQ0YY2M
   dacă simţiţi nevoia, cum bocetul mamei se transformă în reproş, apoi în discurs către presă. De mii de ori cumplit, chiar şi la un an după ce a dispărut!!! Vă puteţi imagina ce se întîmpla cînd Mădălina era în viaţă! Tatăl ei chiar povesteşte o întîmplare extrem de “terapeutică” petrecută în preajma ei, în timp ce ea se găsea în cea mai neagră dintre crize: „Era să scap copilul din braţe când am văzut-o pe fetiţa mea întinsă pe canapea, cu mâinile vraciului deasupra ei şi cu soacră-sa la căpătâi, unde se afla şi o tavă cu şapte lumânări! (…) Soţia mea a venit de la bucătărie şi, când a văzut, a luat tava cu cele şapte lumânări şi a aruncat-o afară! Bineînţeles că pe urmă au ieşit discuţii aprinse.” – puteţi citi mai mult aici: http://www.ziarulring.ro/stiri/41051/-vraciul-madalinei-a-fost-audiat-de-procurori–ion-manole-vrea-confruntare.
   Referinţele sînt numeroase – mă abţin să le dau! Dacă, totuşi, le vreţi, cereţi-mi-le şi le voi afişa.
3. Un partener iubit şi grijuliu, dar slab, neinstruit şi lipsit de educaţia relaţiilor, care alege să te tîrască la biserică în loc să te ajute să înţelegi că ai nevoie de ajutor medical specializat.
4. Nişte amici binevoitori şi inconştienţi, ale căror bune intenţii au rezultate mortale.
5. Un context extern incontrolabil, labil, aşezat pe aer şi nu pe o funcţionalitate socială – pentru că în presa vremii, lumea a mers de la a se indigna de prezenţa Mădălinei în topul „Mari români” pînă la a raporta că a distrus căsnicia nu-ştiu-cărui necunoscut, pînă la a o ignora criminal şi a relata iresponsabil despre tragedia ei!

Această cină aniversară copioasă, culminînd pe 14 iulie 2010, cu ingrediente servite din belşug pe parcursul vieţii, s-a încheiat – cum era de aşteptat – fiind udată din belşug cu un savuros pahar de pesticid!

“Poveştile mele de viaţă sînt şi poveştile multora dintre fanii mei”, declara Mădălina în mai, 2010.(http://www.viva.ro/Evenimente/Stiri/Madalina-Manole-lanseaza-al-9-lea-album-din-cariera-1367937).
Fără această declaraţie a ei, probabil, articolul de faţă nu ar mai fi existat.

Păstraţi viaţa – v-ar fi spus, pe vremea cînd încă mai era ea însăşi – pentru că merită să fie trăită!