Pocalul cu venin al sufletului

„Sufletul meu mă duce în deşert, în deşertul propriului meu Sine. Nu mă gîndeam că Sinele meu e un deşert, un deşert uscat, fierbinte, colbuit şi fără apă. Călătoria duce prin nisip fierbinte , îmi croiesc drum încet, fără ţintă vizibilă, fără speranţă. Ce înfiorătoare e această pustietate. Am impresia că drumul duce atît de departe de oameni. Merg pe drumul meu, pas după pas, şi nu ştiu cît va mai dura călătoria.” – Carl Gustav Jung, „Cartea Roşie”
Înainte de a spune orice despre tema de astăzi, iată ce cred că este important să reţinem: acesta NU este un text care poate ţine locul consultării unui specialist în psihologie sau psihoterapie. Este un text informativ, care îşi propune să ajute la conştientizarea unor stări care ne limitează parţial sau grav accesul la propriile noastre resurse, care îşi doreşte să sprijine în demersul de cunoaştere a simptomelor unei afecţiuni care poate afecta existenţa noastră şi/sau a celor apropiaţi, astfel încît să putem interveni la timp. Pentru soluţii eficiente în ceea ce vă priveşte sau îi priveşte pe cei apropiaţi este bine să APELAŢI ÎNTOTDEAUNA LA AJUTOR (MEDICAL) SPECIALIZAT.

M-am tot frămîntat în ultima vreme, gîndindu-mă cum aş scrie mai bine, mai constructiv, mai cuprinzător despre gama de trăiri complexe care sînt acoperite de „pălăria” largă numită „depresie”. Iar singurul lucru limpede care îmi vine în minte, obsedant, este o piesă a britanicilor de la Coldplay, intitulată „Fix You”, pe care o puteţi asculta aici http://www.youtube.com/watch?v=JI-o25K6B-E&ob=av2n.

Indiferent de vîrstă, sex, ocupaţie, religie, nivel de trai, avem cu toţii neguri care ne străbat – momente trecătoare de „gol de potenţial” sau tristeţi care ne rămîn agăţate de gene; regrete profunde, mai mult sau mai puţin întemeiate, sau simple „tristeţi de după-amiezi ploioase şi de nostalgice obsesii”; clipe cînd ne învinovăţim şi ne tragem de urechi sau zile cînd ne bîntuie lipsa de speranţă. Ce face totuşi diferenţa între schimbările de stare care se încadrează în limitele „normalului” (un cuvînt pe care îmi e greu să îl iubesc pentru că nu l-am înţeles niciodată
pe deplin) şi schimbările care sînt atît de îngrijorătoare încît să ne determine să megem la psiholog sau la psihiatru? Pentru că, din păcate,
depresia nu e o durere de dinţi – dacă am luat algocalmin şi tot doare, ne ducem la stomatolog şi, în cel mai rău caz, cum am mai spus, ne alegem cu o extracţie. Un suflet frînt nu e o gaură în gingie! Iar dacă, aşa cum ne spune înţeleptul nostru folclor, uneori inima „ruptă-n două” poate fi cusută la loc cu firul de mătase al badelui cu pălărie nouă sau de un psiholog bine pregătit, alteori un suflet gol, „zbor căzut” (cum îl numea, vai, în cunoştinţă amară de cauză Mădălina Manole) nu mai poate nimic decît să îşi ia un „la revedere” mut (precum în cutremurătoarele imagini filmate de Mădălina însăşi, în timp ce, pe fundal, lumea îşi vede liniştită de viaţa ei).

Există cîteva lucruri care ne ajută să delimităm „normalul” de o schimbare de stare cu semnificaţie clinică.

1. Severitatea schimbării. O melancolie alungată de un telefon de îmbărbătare venit de la prieteni sau de o ieşire la film – e normală. A fost o stare negativă, schimbată de o conjunctură. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze sînt stările de tristeţe densă şi profundă pe care nimeni şi nimic
nu le poate alunga – stările negative rezistente la schimbările de circumstanţe.

2. Persistenţa schimbării de stare. Dacă modificările de stare sînt prezente pe parcursul a două săptămîni consecutive, în fiecare zi, pentru întreaga durată a zilei, e momentul să ne alarmăm. Atenţie! Nu întotdeauna cei care alunecă în astfel de stări au disponibilitatea de a-şi supraveghea şi / sau măsura reacţiile; poate nu au informaţie; poate nu au înclinaţie sau obişnuinţă reflexivă – asta nu îi scuteşte pe cei din jur de responsabilitate. În cazul în care printre cei apropiaţi am avut o persoană care s-a pierdut complet în ghearele depresiei, înseamnă că prin ignoranţă şi indiferenţă am contribuit la dezastrul lor personal.

3. Prezenţa altor simptome din galeria celor pe care le vom discuta este şi ea importantă pentru a ne îndemna să acţionăm. O tristeţe,
profundă chiar, nu e o depresie. O melancolie profundă, prelungită, asociată cu modificări fizice şi de comportament precum acelea ce urmează, trebuie OBLIGATORIU să facă subiectul apelului la ajutor specializat.

4. Gradul în care persoana este afectată de modificările ei de stare este şi el un bun indicator pentru gradul nostru de alarmă. Nu orice prieten care ne „plînge pe umăr” e depresiv. Un coleg care, încercînd să lucreze la calculator, izbucneşte în plîns de neoprit, nemotivat, trebuie să ne atragă uşor atenţia. O persoană care se încuie în casă, nu comunică, zace şi plînge zile în şir, abandonîndu-şi orice rol social şi funcţionalitate personală, trebuie să facă subiectul intervenţiei imediate. Cu alte cuvinte, modificarea de stare a persoanei afectate devine clinic semnificativă în momentul în care aduce prejudicii parţiale sau totale rolului social, profesional al acesteia, ca şi funcţionalităţii
personale a individului.

Am tot spus-o, o voi mai repeta: urăsc generalizările! Din păcate, creierul uman aşa funcţionează – pune etichete şi bagă cunoştinţele în „sertăraşe”, aşa cum sînt cele pe care le-am propus mai sus. Există însă forme de depresie – cum este afecţiunea distimică – în care
modificările nu sînt grave, radicale, observabile de către cei din mediul proxim al persoanei afectate. Pentru „distimici” starea lor nu e nimic altceva decît un eu „deranjat”, cu a cărui stare de tristeţe profundă s-au obişnuit într-un asemenea măsură încît a ajuns să facă parte din ei. Un terapeut cu abilităţi şi practică extensivă va „citi” imediat şi va diagnostica fără greş o persoană într-o asemenea situaţie (nu, nu pentru că e „mentalist”, ci pentru că ştie ce, cum şi cînd să întrebe).

Am avut o astfel de interlocutoare, pe vremea cînd locuiam în Dubai. Nu voi da detalii despre circumstanţele ei – vă voi spune doar că era o persoană între două vîrste, extrem de pasionată de munca de caritate. De fapt, am ajuns să ne întîlnim cînd o cunoştinţă comună, cunoscînd preocupările mele, mi-a semnalat că doamna respectivă „iar a dispărut”, în mijlocul unui proiect relativ important şi la care ţinuse foarte mult. Cînd am întîlnit-o arăta exact ca „Titanicul” – o epavă, la care, uitîndu-te suficient de atent, puteai descoperi semnele măreţiei de odinioară. Se mutase în Dubai, cu aproape un deceniu în urmă, urmîndu-şi soţul. Venea din mediul european, studiase la Londra şi Paris, şi fusese, acasă, o antreprenoare de succes. Pe la mijlocul celui de-al 30-lea deceniu de viaţă, femeia cu o viaţă interesantă şi o carieră în ascensiune, independentă financiar, îl cunoscuse pe soţul ei la o consfătuire internaţională pe teme de afaceri. Şi decisese să lase în urmă totul şi să plece în Emirate. Fără să ştie ce însemna asta. Fără să evalueze cîtă toleranţă va avea la modificarea dramatică de viaţă. Fără să ştie cum va reacţiona partenerul ei la toate astea. Ca să scurtez istoria, se găsise într-un loc străin, fără meseria ei, fără independenţa ei – pentru că o femeie în Emirate îi va cere tot timpul îngăduinţa soţului pentru a acţiona într-un fel anume, fără abilitatea de a-şi face noi cunoştinţe la fiecare pas,
iar piscina ei din curtea mare şi umbroasă, în loc să fie prilej de bucurie şi petreceri mari, cum se gîndise iniţial, devenise un loc de refugiu din faţa iadului de căldură şi, adesea, un loc în care băuturile tari ţineau locul prietenilor pierduţi, familiei pierdute, sensului pierdut. Partenerul ei,
devenit între timp soţ, în general, nu era acasă. Iar cînd era, tracasat şi obosit, în loc să găsească femeia strălucitoare pe care o luase de nevastă,
găsea o epavă care îl agasa. Ii reproşa că „nu face nimic”, „nu e bună de nimic”. Uneori, cînd ea cerşea milă şi sprijin, speriat de şuvoaiele ei de lacrimi, disperat pentru că nu ştia cum să îi dea ajutor, devenea violent – o ameninţa cu despărţirea dacă „nu îşi vine în fire”. Balsam curat pe spiritul bietei femei! Mai cunoscuse pe cîte cineva între timp – şi se mai alina, uneori. Găsise în mulţimea de oameni care sufereau (şi, credeţi-mă, sînt nenumăraţi cei care se chinuiesc cumplit acolo, încercînd să îşi ţină familiile numeroase pe linia supravieţuirii) o consolare – mai ales pentru că dorea şi putea să îi ajute. Se luptase cu dependenţa de alcool, iar cînd am cunoscut-o eu, episoadele de exces veneau rar, aproape ca o fugă disperată către nicăieri, neştiute de nimeni. Ceea ce fusese la ea acut, acum devenise „cronic” – o femeie care a fost, în toate cele. A zîmbit vag cînd mi-a spus că o amuz – dar nu a rîs. Nu am făcut decît să îi sugerez că uitîndu-mă la brăţările de pe mîna ei bronzată şi obosită, o pot vedea pe femeia care dansa cîndva, zăngănindu-le prin saloane şi acoperind cu rîsul ei în cascade o petrecere altminteri zgomotoasă. După ce a încetat să plîngă am putut să vorbim. Ne-am apropiat. Iar acum e din nou ea însăşi – şi eu sînt prin preajmă ca să mă asigur că aşa va rămîne.

Ceea ce voi descrie în continuare sînt trăsăturile a ceea ce, conform standardelor occidentale, poate fi catalogat ca episod depresiv major – forma acută şi gravă a afecţiunii depresive, care primeşte această încadrare dacă, pe lîngă starea de tristeţe profundă, de descurajare, de lipsă de speranţă, de pierdere a interesului pentru activităţile cotidiene şi de absenţă a oricărei emoţii pozitive, mai are asociate cel puţin 4 dintre următoarele simptome:

1. Iritabilitate. Persoana afectată tinde să răspundă şi celor mai neînsemnate provocări cu ieşiri de furie necontrolată; îi învinovăţeşte pe alţii; are reacţii exagerate de frustrare în faţa unor întîmplări minore.
2. Dezangajare din viaţa socială. Cei care alunecă în depresie par „deconectaţi”, nepăsători faţă de lucruri sau persoane care înainte le stîrneau interesul, chiar şi faţă de propriile lor pasiuni şi preocupări.
3. Schimbări semnificative ale apetitului, urmate de variaţii nedorite în greutate. În general, apetitul este redus, dar există şi
   situaţii în care ingestia continuă de alimente e văzută de cel în cauză ca o cale de ieşire de sub influenţa stării de care încearcă să scape.
4. Tulburări ale somnului. Fie persoana respectivă acuză stări de insomnie (nu poate adormi sau se trezeşte în timpul nopţii şi nu-şi
   mai regăseşte somnul sau se trezeşte timpuriu, cu o stare de oboseală accentuată), fie începe să doarmă din ce în ce mai mult şi mai des. Adesea, insomnia este „problema” pentru care cel care caută ajutor se prezintă la terapeut.

Aşa cum a descoperit de curînd un grup de cercetători britanici (ale căror rezultate le găsiţi aici: http://www.clinical-depression.co.uk),
persoanele depresive dorm de aproximativ trei ori mai puţin decît cei care nu sînt afectaţi – fie că somnul este înlocuit de starea de veghe sau de vise mai intense, mai „reale” decît la celelalte persoane. Care e rezultatul? Somnul profund, de refacere, e insuficient, ceea ce afectează echilibrul chimic al creierului. Prima consecinţă este „ceasul biologic” dat peste cap, care, asociat cu nivelul crescut al hormonului de stres (cortisol) şi nivelul scăzut al hormonului de confort (serotonină), generează, în continuare, stări de agitaţie, nelinişte, oboseală.

Adepţi ai terapiilor neinvazive şi ai responsabilităţii individuale, britanicii cred că înţelegerea felului în care „cercul negru al depresiei” este generat ne poate duce, în 24 de ore, la ieşirea din el. În experienţa mea, au dreptate! Cu o singură condiţie: să avem dorinţa de a ne deprinde cu noi maniere de a gîndi şi de a acţiona asupra propriei persoane!

5. Energie diminuată. Aceasta se traduce, adesea, într-un efort sporit pentru a duce la bun sfîrşit cele mai simple sarcini cotidiene, iar în formele cele mai grave, la abandonul cu desăvîrşire al unor activităţi cum sînt igiena personală sau curăţenia în locuinţă.

6. Modificări ale activităţii psihomotorii, cel mai adesea în sensul încetinirii evidente a capacităţii de reacţie, a mişcărilor şi a vorbirii. Ele pornesc de la percepţia subiectivă a celui afectat care poate declara că „nu mai este el însuşi / ea însăşi” şi sînt, în cazurile cele mai grave, observabile de către anturaj.

7. Capacitate redusă de gîndire, concentrare şi luare a deciziilor. Iarăşi, acesta este un simptom prezent în grade diferite, de la pura
percepţie individuală a celui afectat care „nu mai gîndeşte normal” sau „nu se mai poate concentra ca înainte”, la blocaje cognitive serioase, care afectează performanţa la locul de muncă sau în societate.

8. Ideaţie negativă. Cel afectat are asupra sa o perspectivă sumbră – se simte lipsit de valoare, de sens, adesea se învinovăţeşte pentru „răul”
pe care îl provoacă apropiaţilor. Din păcate, aşa cum am arătat în exemplul doamnei din Dubai, cei apropiaţi confirmă adesea aceste temeri, hrănind cercul ucigător mental în care persoana afectată este deja prizonieră.

9. Ideaţie, planuri şi tentative de suicid. Pot fi gînduri recurente, dar pasagere care şoptesc „Ar fi mai bine pentru toţi dacă aş dispărea!” Din păcate, cel mai adesea, ele rămîn neverbalizate şi, pe măsură ce afecţiunea se transformă în maladie, cel prins în cătuşele ei de oţel începe să îşi pună întreaga energie rămasă în elaborarea unor planuri detaliate de suicid. 15% dintre cei care încearcă, îşi încheie acţiunea cu succes.

Precum Dante, coborîtor în „Infernul” lui, vom privi şi noi, îndeaproape, unele studii de caz – cele cu care presa din România a fost atît de iresponsabil de generoasă încît, după relatări „la loc de cinste” pe parcursul a săptămîni întregi, au reuşit să crească exponenţial cazurile de aruncare de la înălţime sau cel al persoanelor care ingerează substanţe toxice.

Pînă atunci însă, pentru că tot am început citînd din Jung, spun, pe scurt, povestea lui, de coborîre în infernul individual, pentru a-l explora şi a ieşi învingător, cu o nouă manieră de abordare a tratamentului afecţiunilor psihice. La finalul perioadei lui chinuitoare, de 16 ani de explorare a Sinelui, necunoscut pînă atunci, Jung stă de vorbă cu ceea ce lui i se pare a fi Demonul, dar se dovedeşte a fi Bucuria – prezentîndu-se oricum, sub forma de Roşu. Ceea ce află de la Roşu, care vine, fireşte, după Negru, este un lucru care îl va călăuzi pînă la sfîrşitul îndelungatei sale vieţi:

„Dacă nu eşti sfânt, nu văd de ce trebuie să fii atât de serios. Iţi strici toată plăcerea. Ce naiba e în capul tău? (…) Viaţa nu pretinde seriozitate, dimpotrivă, treci mai bine prin ea dansând.”