Să spun că o cunoșteam – aș minți.
Era pentru prima dată când vedeam așa ceva.
Locuiam in Kings Worthy – un cătun de omeni echilibrați, bogați și educați, la nord de Winchester. Ultimul eveniment despre care se dusese vorba era că un vecin cam amețit nimerise în garajul altcuiva – demult, cam pe vremea când a fost și se tot povestea.
În dimineața în care am găsit-o nici măcar nu știam dacă e om sau semn.
Era cam pe-acum, sfârșit de februarie, cu pajiști verzi, ca la Tom Jones în cântec, și am văzut-o în ruptul dimineții, nu ca pe o ființă, ci ca pe o metaforă – nu credeam că e om, nu credeam că e vie!
Înveșmântată în catifea neagră, părea dintr-o poveste.
Totuși, ce căuta pe trotuar și pe iarbă?!
Dorea să meargă acasă – acasă era la cam o sută de metri de noi. Nici nu mă gândeam că îi va lua vreo cinci ore să ajungă!
Dar, probabil, viețile noastre tocmai atunci trec în poveste – când cuiva, pe bună dreptate, i se taie respirația.
Am îngenuncheat lângă ea, dorindu-mi din toată inima s-o ajut!
Dar nu am putut.
Așa că am privit-o cum târa prin noroi catifeaua, până când m-am plictisit de durere și am plecat.
Voi ce ați fi făcut?