România – ţara lucrurilor fără cale

E ca un făcut – de cîte ori mă apucă dorul de România vin de-a valma lucruri care să mă facă să îmi treacă rapid. Iar în ultima vreme s-au strîns atît de multe încît – pregătită să ajung pe 1 iulie – îmi vine să îmi anulez biletul de avion. Şi mă tot urmăreşte un citat din Dimitrie Cantemir pe care l-am avut scris pe perete toată adolescenţa: „Unui lucru fără cale, cale dînd, alte lucruri fără cale vor urma.”

Scriu rîndurile astea în speranţa că, la un moment dat, ne vom putea opri din a da „verde” pentru intrarea în viaţa noastră lucrurilor, oamenilor şi faptelor fără rost, că vom învăţa – personal, dar şi ca naţiune – să blocăm în afară indivizi, comportamente, sisteme toxice.

Cum vom face asta? Bună întrebare! Pentru că, dacă la nivel individual aş mai putea veni cu nişte idei şi soluţii, la nivel de naţiune – mi se sperie gîndul, vorba cronicarului. Nu pentru că nu există mecanisme fireşti, ca în orice democraţie, care să ne ajute la ieşirea din impas, ci pentru că mişcarea înainte se poate face numai după ce recunoşti că situaţia în care te găseşti e una inacceptabilă – ceea ce o buna majoritate a românilor pare să nu observe.

Mulţi dintre noi am ieşit „pe afară” – în scurte vizite de week-end sau în vacanţe, am luat contact cu alte civilizaţii şi alte societăţi. Numai că ieşirea a fost doar în spaţiu – nu şi în spirit! După 50 de ani de comunism ne-am obişnuit să nu mai dăm atenţie statului, sistemului care ne guvernează. Iar cînd ieşim, în loc să ne lăsăm cuceriţi de gradul de civilizaţie al celor mai evoluaţi, ne bucurăm că există alţii „ca noi” sau chiar mai rău. Cînd vedem realizări ieşite din comun prin anvergură, efortul pe care l-au presupus sau energia de care au avut nevoie, găsim că e imposibil de transferat aşa ceva în România, din varii motive: „ei” au mai mulţi bani, „ei” au o civilizaţie mai veche sau, în cel mai cumplit scenariu, sînt nişte hoţi cretini care au spoliat pe toată lumea şi de la care nu avem ce învăţa (aşa cum scurt şi înfipt, îmi spunea pe aici, despre englezi, o „româncă”, altminteri trăitoare în ţările nordice).

Cînd vine vorba de a lua seama la sistemul nostru de stat, noi avem un obicei, în mai multe etape:

a. Ne scîrbim de guvernarea prezentă.

b. Votăm – în procent din ce în ce mai redus – o „nouă” guvernare. Şi avem – un timp – disponibilitatea de a asista la împiedicările, apoi la eşecurile ei, ca spectatorii de teatru, aproape fără să respirăm.

c. Începem cîrteala pe coarda „ce ne facem noi cu ăştia?!” şi adoptăm starea unei depresii minor frămîntate. Devenim din ce în ce mai ataşaţi de un post tv sau o publicaţie care ne verbalizează lamentaţia – nu căutăm activ soluţii, nu ne asociem, ba chiar îi etichetăm drept partizani pe alţii care au o altă opinie decît aceea a unei majorităţi relative, care se măsoară nu obiectiv, ci prin puterea celui care zbiară mai tare.

d. Sîntem fericiţi că, în fine, avem pe cine să dăm vina – în continuare! – pentru stagnarea noastră. Şi ne continuăm lamento-ul atît de obişnuit! Uneori cu prietenii, la o bere, alteori în stradă în grupuri mici – unele mai agresive şi mai vocale, altele doar pline de umor.

e. Ne scîrbim de guvernarea prezentă – şi o luăm de la capăt.

Pe dedesubtul acestui tipar comportamental naţional clocesc alte obişnuinţe căpătate de-a lungul deceniilor şi a ultimelor patru generaţii, pe care ne e greu să le conştientizăm şi să le înlăturăm.

Ne e mai uşor să ignorăm ce li se întîmplă altora, pentru că, după 1945, aşa „ne-am obişnuit”, spre „binele” şi „liniştea” noastră. Atunci, era mai uşor să torni la securitate informaţii de-a valma despre un vecin pe care nu îl agreai, dar se opunea „regimului” de la care tu sperai să te ridice pînă la genunchiul broştei – nu pentru că avea cineva habar cum e cu ideologia comunistă, ci pentru că vedea în ralierea la mişcare o bună ocazie de a se remarca în vreun fel. Acum, e mai uşor să încovoi grumazul în faţa unui patron nemernic.

De-a lungul vremii, a fost mai uşor să denunţi rudele plecate în străinătate – pentru motive „serioase”, cum ar fi să prosperi în slujba ta de unde puteai să furi mai mult decît o „Dacie”. Asta s-a transformat în stigmatizarea celor care s-au dus să caute o viaţă mai bună peste hotare şi n-au stat în patrie ca să „mănînce salam cu soia”. Iar azi – e o adevărată repulsie pentru cei care încearcă să sugereze alte opţiuni, decantate din modele occidentale.

Trăim în virtutea deciziilor „majorităţii” ca sub un dat de la Dumnezeu. Încă nu ne-a trecut fascinaţia majorităţilor comuniste, cu toate că, în primul rînd, asta ar fi trebuit să ne treacă! Numai că „majoritatea” care l-a ales şi re-confirmat pe Băsescu drept Preşedinte al României acum se suceşte şi îi cîntă prohodul – cu preţul instabilităţii vieţii noastre de ieri (cînd PDL a distrus tot ce fusese construit bun înainte ca pe o „plagă roşie”), de azi (cînd ne dăm de ceasul morţii că e criză, dar nu vedem nici un drum înainte) şi de mîine (cînd ne vom vedea copiii cum eşueză sub valuri nici măcar atît de mari încît să fie ucigaşe, ci tocmai potrivite ca să fie sufocante).

Într-un fel m-am amuzat – în altul m-am întristat cumplit cînd „talk-show-ul cu cea mai mare audienţă din România”, cum se numesc ei, a avut-o invitată pe Diana Dondoe. M-am băgat şi eu pe pagina lui Mihai Gâdea ca să îl felicit că i-a mai venit mintea la cap şi, dacă tot vrea să ne prezinte „modele de succes” o face chiar cu cine merită. Nu mică mi-a fost mirarea să văd mulţimea de comentarii degradante, de înjurături, de apostrofări şi disocieri (în cel mai bun caz) de unul dintre realizatorii care chiar se pot lăuda că au construit o direcţie de opinie. De fapt, securea a căzut direct pe Gâdea! Instrumentul cu care el taie din dialog tot ce înseamnă deschidere către lume şi spirit, i-a căzut direct pe gît! Era înjurat că le aduce o „obosită” – pentru că Diana nu a venit cu silicoanele la vedere, ci într-o sobră bluză neagră, cu mîneca lungă! Era tîrnosit că vorbeşte cu o „aia”, cînd era ziua mineriadei! (mă rog, era 14 iunie – una dintre zile, dar asta comentatorii „furioşi” nu menţionau). Era chiar tras de urechi şi i se spunea că propria emisiune ar trebui să fie, aşa cum spune şi titlul, despre „sinteza zilei”. Iar alţii strigau ca din gură de şarpe: „ce pasă nouă, băăăăăăăăăăă” – cînd Diana povestea cum poţi, la 30 de ani, să ai două apartamente, unul la New York şi unul, la Paris.

Mi-a fost milă de Mihai Gâdea care, poate, era prea necopt pentru a înţelege ce i-a spus cîndva Octavian Paler: „sîntem 22 de milioane de suflete, nu sîntem 22 de milioane de cetăţeni!” Astăzi, cînd e ferm înscris pe calea de a-i transforma pe unii dintre telespectatorii lui în duşmanii altora, astăzi, cînd se bucură, pare-se, că Horia Roman Patapievici e scuipat pe stradă, nu se gîndeşte cît de mult ar fi cîştigat dacă ar fi informat în loc să îndoctrineze, dacă ar fi educat 22 de milioane în loc să fidelizeze 200 de mii şi nici măcar la propriile costume de haine care mîine s-ar putea să se umple de flegma „stimaţilor telespectatori”.

Mi-e cumplit de milă şi de foştii mei colegi din TVR, care – pînă mai ieri – strigau pe voci mai acute sau mai joase cît de mare a fost dauna provocată de Valentin Nicolau instituţiei şi se ofuscau cînd încercam să întreb dacă, nu cumva, omul care venea din antreprenoriat voia să transforme un mamut muribund (pe care îl cunoşteam foarte bine) într-o instituţie modernă, europeană. Astăzi, se înghesuie să semneze pe lista care să îl aducă pe stigmatizatul fost conducător al TVR în Consiliul de administraţie, culmea!, ca reprezentant al salariaţilor.

Ce s-a întîmplat?! Am dat cale unor lucruri fără cale. Şi, din păcate, pentru că nu ştim altceva, vrem să le îndreptăm acum, altor lucruri fără cale, cale dînd!

Imi doresc – din toata inima – să ne putem schimba obiceiurile! Ca persoane, dar şi ca naţiune. Pentru că spune o vorbă – obiceiurile sînt caracterul, iar caracterul e destinul!