Apocalipsa Copilului

Puţine mai sînt lucrurile care să mă motiveze să scriu.

Cu toate astea, un caz peste care am dat în ultimele zile în presă – împreună cu abordările stupide, agresive, incompetente sau mizere de care a „beneficiat” – nu-mi dă pace. E vorba de povestea Iuliei Ionescu, eleva de 15 ani, plecată de acasă către mănăstire.

Faptele – aşa cum au fost redate în mass media – sînt relativ simple: într-o bună zi, în mijlocul săptămînii, o elevă de 15 ani, descrisă drept „olimpică”, „eminentă”, fără prieteni şi cu preocupări religioase intense (începute, se pare, în momentul în care bunica ei a decis să o ducă la biserică pentru ca un preot să îi alunge frica de Apocalipsă), a decis să ducă la îndeplinire o fantezie pe care o avea de ceva vreme şi pe care o împărtăşise unui număr important de adulţi din viaţa ei – îmbrăţişarea vieţii monahale. Aparent „şocaţi” de dispariţia ei, părinţii – altminteri divorţaţi – au alertat autorităţile, iar sîmbătă, după un apel făcut „cu smerenie” de pe telefonul mobil al unui pravoslavnic slujitor al domnului (sic!), dintr-un capăt de ţară, însoţită de reprezentanţi ai Poliţiei, fata a ajuns din nou acasă.

Mă aşteptam ca în tot răstimpul ăsta să văd în presă măcar o intervenţie referitoare la psihologia dezvoltării, la stadiul de evoluţie în care se găseşte fata, la rolul părinţilor în viaţa unei fiinţe umane, la rolul pe care o relaţie echilibrată de ataşament îl joacă în viaţa fiecăruia dintre noi – teme fundamentale, care privesc un public larg, avid de informaţie şi cu mari (MARI!)  nevoi de instruire.

Tot ce am văzut seamănă cu discursul unei cohorte slobozite de curînd de la bălăceanca: biserica terfelită, popi vocali încăieraţi cu psihologi fără practică, profesori care îndeamnă copiii să-şi iubească părinţii, chiar dacă aceştia i-au rănit emoţional, batjocorit sau chiar bruscat, renumiţi psihiatri care îndeamnă de astă dată părinţii să controleze cu stricteţe anturajul copiilor (mulţumim de îndurarea de a nu preciza ce înseamnă „stricteţe” – cine ştie unde am fi ajuns!).

Să purcedem, aşadar, la a repara ce se mai poate.

Deocamdată, în măsura posibilului, voi lăsa în afara discuţiei biserica – voi reveni cu o altă postare dacă vor fi cititori care simt nevoia unor clarificări.

Psihologia dezvoltării şi psihologia emoţiilor sînt două dintre domeniile cu cea mai accelerată dezvoltare în ultimele trei decenii. Potenţate de contactul cu cercetarea tot mai profundă şi mai amănunţită a sistemului nervos, cele două domenii au beneficiat de solide descoperiri ştiinţifice – scanări ale diverselor zone ale creierului, experimente bine puse la punct şi controlate, dialoguri între cercetători din varii domenii care, în absenţa web-ului, nu aveau cum să aibă loc în trecut.

Nu vreau să vă împovărez cu anatomia şi fiziologia sistemului nervos şi nici să vă dau bibliografii fără cap şi coadă.

Dincolo de literatura de specialitate, lucrurile sînt simple: sistemul nervos al fiinţei umane este unul dintre primele care se dezvoltă în viaţa pre-natală şi ultimul care evoluează dramatic pe parcursul întregii noastre vieţi. Pînă mai ieri aveam o delimitare didactică între emoţii, capacitatea noastră de a înţelege lumea înconjurătoare, capacitatea de a acumula cunoştinte, abilitatea de relaţionare. Lucrurile sînt acum puţin schimbate.

Ştim că după a 22-a săptămînă de sarcină, fătul e participant activ la viaţa emoţională a mamei: stress-ul mamei îi inundă fiinţa datorită circulaţiei libere a hormonilor; învaţă să recunoască vocea mamei; se relaxează cînd mama e bucuroasă, din pricina băii de hormoni care îi fac bine şi lui.

Ştim că ne naştem cu un creier incomplet dezvoltat – e motivul pentru care pînă la o medie e de 18 luni nu avem prea mare control asupra a mai nimic. Ştim că, în general, internalizăm vorbirea complet în jurul vîrstei (medii) de 24 de luni – timp pînă la care, în mare, avem scheletul viitoarei noastre configuraţii psihice. Şi, da, nu avem amintiri mai timpurii de 3-4 ani pentru simplul motiv că nu avem o arie de creier suficient de evoluată pentru pentru a face faţă acestei sarcini! Mai credeam şi că „primii 7 ani de acasă” sînt critici pentru educaţia şi comportamentul copilului în societate – mai corect ar fi să spunem că după vîrsta de 5 ani avem configurată fundaţia arhitecturii emoţionale a viitorului adult.

Pînă la 27 de ani dezvoltarea şi reconfigurarea neuronilor e sălbatică, iar după asta se refac doar conexiunile; „ce-ai omorît, omorît rămîne” (nopţi de beţie sau pileală pur şi simplu, oboseală pînă la epuizare, sforţare fizică şi tembelism intelectual – sînt ucigaşele sistemului nervos) – asta ca să vă explic şi din ce pricină avem de-a face (vai!) de-a lungul vieţii noastre cu atît de mulţi tîmpiţi. Vă conjur să îi ocrotiţi şi să îi înţelegeţi: nu e vina lor!

Studiile au arătat că fiinţa umană, alături de alte primate, nu are NEVOIE VITALĂ de prezenţa mamei biologice sau de laptele matern imediat după naştere. Cu alte cuvinte, hrănit şi tratat corect de fiinţele umane care îl au în grijă, bebe poate fi extrem de fericit şi poate evolua echilibrat. Nevoia vitală este aceea de IUBIRE: să simţi că vrea cineva să te simtă în braţe şi inima îi bate într-un fel care îţi face bine, să simţi căldura glasului cuiva, care poate fi dată numai de un devotament profund, fără graniţe sau condiţionări, să priveşti nişte ochi care te adoră, fără să fugă la ceas, la computer, afară pe geam sau într-un interior pustiit de stress şi probleme, să ai certitudinea că un sunet al tău îţi va aduce înapoi „iubitorul” imediat, fie chiar şi glasul lui. DRAGOSTEA necondiţionată pe care o primim în primele luni de viaţă e menită să ne facă OAMENI.

Culmea! Studiul care a contribuit decisiv la clarificarea vîrstei critice pentru stabilizarea emoţională a copilului a fost făcut la începutul anilor 1990, pe orfanii din România. Concluziile sînt simple: cine a fost adoptat înaintea vîrstei de patru (4!) luni – are o şansă la echilibru emoţional.

Nu ştiu ce s-a întîmplat cu Iulia Ionescu între 0 şi 4 luni, aşa cum nu ştiu ce i s-a întîmplat pînă la 24 de luni.

Mai mult decît atît – nici nu îmi propun să aflu. Şi, şi mai mult, cine crede că scriu pentru a învinovăţi sau a stigmatiza pe cineva e timpul să lase prejudecata la o parte: vreau doar – cu puţinele date pe care le am – să avem un pic de lumină în felul în care CU TOŢII ne raportăm la NOI ÎNŞINE, iar, mai apoi, la copiii noştri.

Mă întorc la faptele – puţine! – pe care le-am găsit în presă.

Cu trei ani în urmă Iulia a descoperit Apocalipsa – se prezumă că pe Internet. Avea 12 ani şi acces nelimitat (necontrolat? neasistat?) la calculator. Ca să alunge teama copilei, bunica a dus-o la preot – unul care i-a devenit şi duhovnic (pentru că, vezi bine, la 12 ani, împovărat de păcate, ai nevoie să mărturiseşti!) şi, by the way, web buddy pentru că, nu-i aşa, corespondau!!!

La 12 ani, în fiinţa umană, agresată din interior de hormoni, forţată de conjunctură să facă faţă mediului proxim şi societăţii – este supusă unei presiuni maxime. E o parte din tine care te obligă – aproape cu cuţitul (hormonal) la gît să te afirmi, e o altă parte din tine, eul social, care te obligă ca, prin interacţiune, să te defineşti.

Care era tipul de ataşament al Iuliei faţă de mamă?

A crescut ca un copil echilibrat sau, conform vechilor precepte – moştenite de mamă via bunică – a fost „pupată doar în somn, ca să nu se obrăznicească”?

Din ce ştim, ataşamentele nesigure sînt de două tipuri: cei care evită ataşamentul şi cei obsedaţi de el. Cei care se ataşează de orice altceva decît fiinţa umană (pentru că în primele luni de viaţă au avut ghinionul de a fi în preajma unora care pe care „îi deranjau”) – nu vă miraţi să fie printre ei elevi străluciţi la învăţătură sau şefi care au performanţă în muncă – e doar o manieră de a compensa, printr-o minte strălucită o rană din interior despre care nu pot povesti nimănui, doar pentru că nu o ştiu nici ei înşişi. Cei care se ataşează de orice, dar cu atît de multă obsesivitate încît alungă din viaţa lor orice posibilitate de echilibrare (sînt cei iubiţi şi detestaţi în aceeaşi măsură, chiar înainte de a se naşte).

Oricare ar fi cazul, fără să avem un bebeluş liniştit timpuriu în istoria noastră, cea mai bună soluţie e să ne privim balaurii cu un ochi matur şi să încercăm din răsputeri să îi băgăm la turbincă!

Din păcate, Iulia nu are nici vîrsta şi nici instrumentele pentru a face faţă unei astfel de situaţii. Şi mă tem că nici mama ei…

După ce s-a căptuşit cu un duhovnic şi cu straşnica temere a bunicii, Iulia a rămas pradă Apocalipsei – nu celei care se anunţa pe Internet, ci celei împortiva căreia trebuia să ridice nişte arme sau echipamente defensive cu care nu era echipată!

Mama a dus-o la psiholog (cine, dracu, doamne iarta-ma, o fi fost), care i-a spus ca „fata e bine”.

Apoi – vai!!!! – a dus-o la psihiatru!!! Aşa ceva face doar un părinte care crede că din moment ce bucă-tăria se ocupă cu exact ce zice şi psihi-atria face la fel! O falie de proporţii vaste s-a creat aici.

Copilul spune: Ajuta-ma! În lumea asta mare si nebuna am nevoie de cineva care sa ma iubeasca si in care sa am incredere!

Mama raspunde: Ai luat-o razna!

Cu alte cuvinte, mama i-a demonstrat fiicei ei ca „e ceva in neregulă profundă” cu ea! Departe de mine gîndul că mama a vrut sa fie haină sau detaşată – cred că vorbim despre o persoană incomplet echipată emoţional, care, în virtutea brumei de informaţii pe care o avea, şi a timpului pe care era dispusă să îl aloce fetei, a făcut tot ce a crezut ea că e mai bine. Un psiholog incompetent nu înseamnă o branşă întreagă – o căutare mai atentă ar fi putut să o ajute în primul rînd pe ea, apoi pe Iulia.

Finalul care încununează opera este ca MAMA o îndeamnă pe fată să caute sprijinul de care are nevoie la POPĂ!!! În felul ăsta, el devine the web buddy al unei copile inteligente, cu nevoi emoţionale vaste şi din ce în ce mai presante!

Nu ştiu dacă a trăit sub presiunea de a nu aduce alţi copii în casă – presupun că da. Nu ştiu nici dacă a trăit cu frica de a nu avea prieteni, tocmai pentru că mama & buni nu puteau controla ce şi cum.

Ştiu sigur că a trăit cu o mamă extrem de conştientă de importanţa ei socială şi de problemele ei – ale copilului, dacă au fost pe radar, urmau mult după. Ştiu sigur şi că a trăit cu o mamă grav rănită, ea însăşi, care, în disperare şi tăcere, căuta permanent o soluţie de viaţă pentru ea însăşi, apoi pentru copil.

Ştiu sigur că are în preajmă o bunică în stare să facă tot ce se putea face acum 100 de ani în cazurile în care minţi strălucite îşi căutau un liman – adică, mai nimic.

Ştiu sigur că are în preajmă un tată lipsit de orice fel de evaluare profundă a situaţiei, din moment ce dă „vina” pe „anturaj” (e aici încă un lucru teribil: avem în faţă interlocutori care încă discută în termenii secolului 19, de „vină” şi „ruşine”, în timp ce noi sîntem în secolul 21, iar Iulia a descoperit Apocalipsa pe net!).

„Dumnezeu e bun şi iubeşte pe toată lumea, atîta vreme cît oamenii sînt fără de păcat!”(OM fără PĂCAT – cel mai teribil oximoron al vieţii mele!)

„Ce e mai bun pe lume decît să fii „mireasa lui Christos”?”

„Ai avut „gînduri negre”?! NU cumva să le ştie nimeni: spui „Înger, Îngeraşul meu” de 100 de ori şi îţi trece!”

Iulia Ionescu e o fată de 15 ani care are MARE nevoie de ajutor.

A o face parte din „reconstituirea” pe care am vazut-o azi e pe cît de iresponsabil, pe atît de criminal. Cine continuă cu aşa ceva, în mod sigur, o va ucide! Şi nu glumesc deloc cînd vă previn!

Eu sper ca – după acest cutremur la mai multe nivele şi grade – mama ei să se dezmeticească (dacă poate) şi să nu facă nimic altceva decît ceea ce trebuie: să îi arate fetiţei ei că are sprijinul şi iubirea ei necondiţionată! Iar între timp, să caute ea însăşi sprijin şi informaţie – pentru că are nevoie!

Apocalipsa a fost – pînă la 12 ani – o mare parte din viaţa Iuliei. A trăit cu „frica lui dumnezeu” şi – din păcate! – s-a maturizat cu ea.

NU EA A ALES ASTA!!!

Avem în faţă un copil despre care mass media a ales să facă vîlvă – dar, sînt sigură, unul dintre mulţii copii care au nevoie de ajutor.

Un copil care prin curaj, prin suferinţă şi îndrăzneală ne-a dat un prilej de învăţare!!!

Iulia Ionescu mi-a dat mie o motivaţie cumplit de puternică de a scrie pentru toate mamele pierdute, toţi copiii răniţi, toţi cei care sînt îndeaproape implicaţi în creşterea şi educarea unui copil: citiţi mai mult!

Pentru mamele care au avut (la rîndul lor) un start nu tocmai bun în viaţă: puteţi schimba rănile voastre într-o bază solidă de dezvoltare pentru copii! Nu vă temeţi!

Pentru „iubitorii” unor copii care acum sînt ai lor: cu cît sînteţi voi mai echilibraţi emoţional, cu atît mai multe şanse le daţi celor pe care, din dragoste, i-aţi ales să vă poarte numele!

Iulia Ionescu ne-a dat tuturor ocazia de meditaţie asupra comportamentului nostru. Vreau să sper şi să cred că – fără ranchiune, fără fariseisme, fără măşti şi fără incriminări – vom face cu toţii o cruciadă a informării, a dialogului, a acţiunii ÎMPOTRIVA APOCALIPSEI COPILULUI!

Ne naştem neputincioşi tocmai pentru că primul lucru pe care îl avem de învăţat e iubirea!

Ce-o fi atît de greu?!