Pe vremea cînd mă dădea cinismul afară din casă obișnuiam să le spun clienților de toate soiurile – plătitori, neplătitori sau ascultători de bună-voie – că nu ne-am născut ca să fim fericiți.
Am fost lăsați să avem grijă de Pămînt, dar și de ogor. Am fost puși în Eden ca să admirăm, să ne supunem, să ne folosim imaginația și cuvintele pentru a lua în stăpînire lumea înconjurătoare prin povestea pe care ne-o rostim despre ea. Nimic altceva.
Nicăieri în Geneză nu am citit nici că trebuie să ne iubim, nici că trebuie să fim fericiți. Nu se numără printre poruncile primordiale aceea de a gîndi, ci aceea de a ne reproduce. Poate de-aia, na, o fi căutat și Eva, sărăcuța, un pic de răgaz printre atîtea însărcinări, care mai de care mai grozave. Poate tocmai din aceeași pricină toți urmașii lui Adam – purtători mai mult sau mai puțin vrednici de masculinitate – vor fi căutat nu numai ”un ajutor” pe lume, cum i-a fost menirea femeii dintîi, ci și divertisment, relaxare, fun, frate! Oricum, cea oficială e menită din tipar să fie o pacoste – dacă nu se-apuca ea la vorbă cu șărpișorul năzdrăvan și nu se-avînta în a mușca din pomul cu fructele Binelui și Răului, pînă în zilele noastre bieții pui de Adam ar fi rămas în armonia Paradisului inițial.
Acum, serios, ia puneți-vă și în locul lui Dumnezeu: de unde să fi bănuit El că în momentul în care îl creează pe un altul, după propriul chip și conținut, va apărea fractura?! De unde să fi prezumat că în momentul în care mai apare ”un ajutor”, problemele se vor multiplica, în progresie geometrică?!
Te face fericit să fii ascultat. Cum să-ți imaginezi că sînt unii care nu au chef nici măcar să te audă?! Te face fericit să fii adorat. Cum să-ți trecă prin minte că sînt unii care n-au gust să te simpatizeze măcar?! Te vezi un măreț general – e tare greu să accepți că nu ți se supune pînă la uitarea de sine nici măcar pisica…
De la Zidire încoace, Creatorul însuși – exasperat, frustrat, amărît sau vindicativ, în fine, nefericit profund – a încercat de vreo cîteva ori să își șteargă din memorie și din istorie output-ul (să nu se mai mire nimeni de unde ne vin pornirile auto-distructive!). Decisiv – niciodată. A mai lăsat la îndemînă cîte o arcă, uneori, alteori – niște îngeri de serviciu, ba chiar și speranța că, la un moment dat, limbile încîlcite se vor descurca și fericirea de a ne fi regăsit armonia inițială ne va urca, în fine, în cerul pe care am avut neobrăzarea de a vrea să-l locuim.
Fericirea, ca și împlinirea, visarea, creația – nu sînt substantive. Sînt forme ascuse ale pronumelui personal ”Eu” – și au avataruri numai de el modulate.
Fericirea e numai a mea. Împlinirea îmi aparține. Visez, autentic, numai la ce voi face să mi se întîmple.
Dacă, totuși, aveți șansa de a putea vorbi despre ”fericirea noastră”, ”împlinirile noastre”, visele, speranțele ”noastre”, vă rog gîndiți-vă o clipă la celălalt – cît l-a costat să facă parte din pluralul vostru? În ce monedă plătește cel pe care ați omis să îl întrebați cum îi e în timp ce participă la goana voastră după fericire? Și cît de fericit e, de fapt, celălalt?
