Prăjitura din ghetuțe
Trahanache la Cotroceni, polițaiu’ Ghiță la Servicii, Agamiță la Curtea Constituțională și cetățeni turmentați pe rețelele sociale. Noi cu cine votăm?!
La ora la care mă așez să scriu tocmai a explodat știrea conform căreia Curtea Constituțională a României a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale. Asta după ce a respins ca ”tardivă” cererea domnului Sebastian Constantin Popescu de invalidare a alegerilor care invoca ”finanțarea ilegală” și ”susținerea din afara granițelor țării, din partea unor entități statale cu scopul de a destabiliza România.” Adică exact motivul pentru care CCR abia acum anulează votul! Asta după ce a dispus renumărarea voturilor. Asta după ce a validat primul tur.
Cine să mai înțeleagă ceva?!
Abia acum e nevoie să facem un efort de înțelegere. Forfecați între incompetență, agitație publică, disoluția instituțiilor statului, economia periclitată, discurs public între delir și vituperanță – nu cred că avem altceva de ales decât să înțelegem cu toții, într-un efort de a nu mai intra vreodată în degringolada otrăvită în care suntem azi.
Pierderea inconștientă a virginității
Nu e ca și când România ar fi fost ”surprinsă” de ascensiunea lui Călin Georgescu.
În decembrie 2020, AUR a intrat în parlament la un an de la înființare cu un procent de 8%, fiind declarat de toată presa ”o surpriză”! Ca și când i-ar fi adus Moș Nicolae! La vremea respectivă a fost un pic de deranj public, după care toată lumea a părut că intră ”în normal” – un normal care nu a inclus o analiză din partea organismelor statului de drept referitoare la ”performanța uluitoare” a AUR și nici la ”susținerea” de pe rețelele sociale; un normal care a îmbrățișat degradarea vieții parlamentare, a permis unui reprezentant al nației să zbiere de la tribuna legislativului că ”abuzează sexual” o colegă, a permis transmisia în direct pe paginile personale ale parlamentarilor a unor circoteci delirante în toată splendoarea lor.
Încăierări, delir, panaramă – toate au ajuns să definească discursul nostru și noua normalitate.
Fără informații. Fără să ne fi explicat de unde a ieșit și cum a crescut un organism ca AUR. Fără ca instituțiile care ar fi trebuit să apere ”normalul” să facă demersuri de evoluție pentru a se sincroniza cu realitatea comunicării în secolul XXI.
Date personale, democrație și jocuri murdare
Acesta este titlul unui set de investigații derulat de Channel 4 din Marea Britanie (pe care îl puteți viziona aici), care descrie perfect ce ni se întâmplă.
Pentru o informare în profunzime vă îndemn din toată inima să vedeți excepționalul documentar ”The Great Hack”, lansat de Netflix încă din iulie 2019. Un cetățean american, David Caroll, a dat în judecată Strategic Communications Laboratories, compania britanică mamă a Cambridge Analytica, firma care a fost implicată în alegerea lui Donald Trump la primul lui mandat, în urma unei campanii mai mult decât îndoielnice. În documentar apare și Brittany Kaiser, cea care conducea, practic, operațiunile Cambridge Analytica în SUA în timpul campaniei, când, cu ajutorul Facebook, firma ei a cules și a folosit datele a 87 de milioane de americani pentru a dezvolta o strategie nouă, unică de comunicare (pe care o detaliez mai jos).
Ca serviciile noastre apară cu adevărat atât de incompetente pe cât sunt, în octombrie 2019 Brittany Kaiser a publicat o carte care nu a fost tradusă la noi – pe bune acum, de ce să ne fi deranjat?! Titlul ei este ”Targeted” – ”Țintit”. Subtitlul: ”În interiorul poveștii despre felul în care macro-datele, Trump și Facebook au frânt democrația – și cum se poate întâmpla din nou”.
În carte România este de mai multe ori menționată, ca o țară în care Strategic Communications Laboratories a avut contracte. Brittany personal a lucrat la ”crearea de partide politice” aici, ca și în Lituania sau Kenya.
De anul nou, în 2020, pe un cont de Twitter numit ”Hindfiles” au fost publicate mai multe documente legate de Kenya, Ghana, dar și UNICEF sau Fondul pentru Dezvoltare al Națiunilor unite – foști clienți ai SCL. Găsiți detalii aici.
Compania SCL fusese între timp desființată, în urma anchetelor parlamentare din SUA -după victoria lui Trump, și Marea Britanie – după Brexit.
”Puișorii” clociți de diverși foști angajați ai SCL sau CA zburdă și acum fericiți – sunt companii la care se poate ajunge dificil, dar care controlează ferm algoritmi, conturile celor care au primit și executat întocmai brief-ul de promovare al domnului candidat independent, dar și mințile celor care au dat inconștient cu ștampila. Și apoi s-au scuzat: ”Am fost un prost!”
Măcar ei s-au scuzat. Așa ar fi trebuit să facă SIE, SRI și toate celelalte servicii care aveau ca sarcină protejarea spațiului virtual al României.
Ar trebui să aflăm când au bătut la ușa lui Brittany Kaiser ca să le dea lista partidelor înființate în România, lista clienților SCL, lista demersurilor de comunicare derulate în spațiul românesc. Sau, în fine, dacă ea nu li se pare palatabilă, să ne spună când au vorbit cu Christopher Steele, fostul responsabil de Rusia în cadrul MI6, care a dat publicității documente legate de activitățile acestui stat în spațiul informatic.
Între noi fie vorba, documentele desecretizate sunt de toată jena! Informații de secolul 19, abordări și sistematizare gen Agamiță Dandanache în exploziei informaționale. Vai și amar! Cred că le-au dus cu căruța la Cotroceni, Trahanache le-a citit la lumânare și, după ce și-a lustruit ochelarii, a chemat CSAT.
În fine, cu ochelarii la mine, am citit încă din pandemie, ba am și conspectat cartea lui Brittany, așa că vă spun mai jos ce s-a întâmplat pe rețele.
Arhitectura jocului murdar
Mă doare sufletul să o spun, dar în presa mainstream din România, în afară de aere și aroganță nu am găsit în aceste zile mai nimic.
Spre cinstea lui Dragoș Pătraru, citând extensiv cartea de o impecabilă ținută intelectuală a lui Mihnea Măruță, ”Identitatea virtuală – Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare”, a explicat oarecum ce ni se întâmplă în postarea de la Starea Nației din 3 decembrie. Nu suficient de sistematic, în opinia mea. Nu suficient de detaliat ca să pricepem cum se culeg informații despre noi, ca mai apoi să fie utilizate împotriva noastră.
Așa că am să vă ofer mai jos un rezumat al procesului de violare a vieții noastre private și a procesului democratic din țările noastre, așa cum este descris în cartea semnată de Brittany Kaiser. Vorbim de un mecanism bine elaborat și testat, pe care fostul CEO al SCL, Alexander Nix, cu umorul specific britanic, îl denumea ”un sos” – unul în care au fost ”preparați” 240 de milioane de americani în timpul primei campanii ai lui Trump, despre fiecare dintre aceștia compania deținând circa 5000 de date.
Elegant denumit ”Psyops” de la ”operațiuni psihologice”, procesul se concentrează pe utilizarea datelor personale ca bază pentru a alcătui profilul psihologic al fiecăruia dintre noi, pe baza căruia se dezvoltă o strategie de categorizare, iar apoi o comunicare personalizată. Ca orice proces, în sine el nu e nici bun, nici rău – bun sau rău e felul în care e utilizat.
UNICEF a dorit ca pe baza datelor să desfășoare o campanie împotriva căsătoriilor între minori în Africa. Fondul de dezvoltare al Națiunilor Unite a vizat de-escaladarea conflictelor din Sudan.
Totuși, în locuri precum Trinidad-Tobago, manipularea maselor a avut consecințe tragice.
Deci, cum se pregătește ”sosul” în care fierbem și noi de câteva zile încoace?!
Punctul 0 este, firește, culegerea datelor din:
- Telefoanele mobile cu locația activată în setări. În felul acesta se poate vedea în ce arie se mișcă persoana, ce servicii utilizează, ce furnizori are și ce situație financiară.
- Aplicațiile instalate pe telefon care cer acces la lista de contacte, la camere, la poze.
- Cuvintele cheie utilizate și inventarul căutărilor pe diferitele motoare de explorare a internetului. ”Cookies” – ce dulceață de cuvânt!, înseamnă biscuiți, exact aceia pe care îi vedem în filme, proaspăt scoși din cuptor în filmele sentimentale de Crăciun. Pe net ei sunt niște mici scârbe care îți culeg amprenta digitală și, adunați laolaltă, nu fac deliciul ajunului în familie, ci al fermierilor de date, care ajung să îți cunoască foarte bine obiceiurile, interesele, programul.
Cumperi o pereche de pantofi. Nu ai profil pe site? Trebuie să-l faci pentru un discount de 10%, de pildă. Îl faci – doar o să mai cumperi de la ei! Și deja le-ai oferit vreo 10 biscuiți pregătiți să se bălăcească în ”sosul” pe care din ce în ce mai mulți îl folosesc.
Într-un experiment personal, în noiembrie 2017, din aceeași locație, am accesat în paralel cu un amic site-ul unei companii aeriene pentru a cumpăra un bilet. El accesa site-ul de pe un telefon nou, iar prețul a fost în jur de 120 de lire. Eu am accesat de pe computerul meu – același de pe care plăteam facturi, făceam cumpărături, comandam la Amazon etc. – pentru mine a fost 250 de lire.
Că tot am pomenit de Amazon, un alt documentar relevant, pe care vi-l recomand, este ”Buy NOW! The Shopping Conspiracy”. Vă explică felul în care preocuparea de a ne ”prăji” e veche, bine dezvoltată și complet scăpată de sub control.
- Plățile electronice, documentele împărtășite, atașamentele la e-mailuri – toate acestea sunt porcușori care îngrașă fermele de date, toate cu acordul nostru – pentru că nu ne obosim să citim ”Termeni și condiții”, pentru că ne enervează ”the small print”, pentru că trăim ”a fast life”.
Urmează segmentarea – gruparea acestor profiluri în categorii, procedură clasică de marketing, evoluată acum în ”neuro-marketing”, care presupune rafinarea categoriilor de public-țintă până la definirea fină a profilului psihologic.
SCL în speță a folosit clasificarea OCEAN. Am pus link pentru detalii.
Dezvoltată începând cu anii 1980, clasificarea se bazează pe 5 trăsături de personalitate și a fost utilizată în mediul corporatist pentru evaluarea potențialilor angajați. Doar că, văzută ca un continuum, segmentarea poate genera 32 de subcategorii, fiecare foarte bine definită.
Ești, de pildă, o femeie de 40 de ani, ”deschisă”, dar în același timp ”anxioasă”, care își petrece ziua la birou și seara la sală? Tu ești decident în cumpărăturile pentru casă? Tu duci copiii la școală? Vrei salariu mai mare? Ai probleme în relație? Perfect! Știu ce mesaje trebuie să vezi pe rețeaua ta preferată pentru a te determina să acționezi cum vreau EU.
Cine e ”EU”?
Eu, bucătarul care te gătește! Și, firește, clientul meu, care plătește bani grei ca să te bage gata gătit la turbincă!
Ești acum o grămadă de ingrediente suculente, gata de gătit!
Deci, pasul următor este că se dezvoltă algoritmii – mai pe scurt programe de analiză care sunt capabile să prevadă cu o acuratețe de 95% dacă vei apăsa pe un buton roșu sau albastru, dacă vei dona pentru o campanie, vei cumpăra un produs sau vei recomanda unor prieteni; viteza de reacție; abilitatea de a analiza; prețul tău; anvergura.
Se face apoi selecția platformelor – unde își cheltuie cea mai mare parte a timpului cei cărora le livrez păpica? Acolo unde nici măcar nu știu că ei sunt cei gătiți! Și – atenție mare! – nu e nevoie de rețele de socializare. E nevoie doar de o listă de cuvinte cheie, foarte lesne luată de la Google, care să-ți definească limpede zona de interes.
Ca să poată ajusta ”din mers” rețeta, orice bucătar gustă din bucate – se utilizează un instrument de scanare care e suficient să se apropie de casa ta pentru a vedea ce instrumente electronice ai, dacă ai computerul sau telefonul deschis, la ce lucrezi, cu ce te mai ocupi. A trecut vremea în care reprezentanții partidelor mergeau din ușă în ușă și strângeau mâna oamenilor!
Da, e o bună întrebare: pentru care motiv instituțiile statului nu au dezvoltat sau cumpărat o astfel de tehnologie?
În fine, avem micro-țintirea – dezvoltarea de mesaje menite să te facă să acționezi cum vrea bucătarul. Mesajul inițial este dezvoltat de echipe mici de creativi, după care inteligența artificială poate rezolva restul de 20 – 30 de variante necesare, până când reacționezi exact așa cum ”se dorește”.
Cine dorește? Oricine care vrea păpică – una bună, cu sos și potențial. Cine vrea să cumperi. Cine vrea să-l promovezi. Cine vrea să-l votezi. Cine vrea să te jefuiască de libertate ca să se simtă bine.
Cine plătește.
”Ai orizonturi largi, însă-i o mică problemă / Căci fereastra camerei tale are vedere la ghenă”
Înainte să-mi iau câinele și să mă urc în microbuzul care mă ducea ”definitiv”, cu arme și bagaje, către Marea Britanie am făcut naveta București – Winchester aproape un an 2006 – 2007. Era înainte ca România să adere la Uniunea Europeană; aveam nevoie de viză și de garanția partenerului meu trimisă ambasadei UK din România că are mijloace să mă întrețină dacă, Doamne ferește, mă apucă strechea pe teritoriul Regatului. Mă uitam uluită la buletinele de știri ale BBC și ale canalelor particulare, în care oamenii erau terorizați cu ”invazia” de români și bulgari care ar fi trebuit să erupă de la 1 ianuarie 2007.
Munceam o săptămână cu gândul atârnat de iubirea mea trans-continentală, iar în week-end mă găseam demonizată pe un alt tărâm doar pentru că aveam pașaport românesc. Nu mă simțeam bine.
Într-o zi, mergând cu taxi-ul către aeroport, mă întrebam și eu, ca Moromete: unde mă duc eu acum, tată?! Și, mai ales, de ce plec?! Firma merge bine, țara nu prea, dar, parcă, era mai mult ok decât non-ok.
Și am auzit de-odată piesa genială a lui Cheloo de pe albumul ”Fabricant de gunoi”. Și mi-am dat seama că de-asta voiam atât de mult să plec: orizontul meu larg se oprea la ghenă.
În 2017 m-am întors în România. Am lăsat în urmă nu numai o căsnicie, ci și o societate otrăvită până în măduva oaselor de ură, o atmosferă încărcată de furie și neîncredere, familii spulberate, speranțe distruse, vise sfărâmate – Brexit.
Brexit – ruinele unui reper european ”gătit” la perfecțiune în ”sosul” Strategic Communications Laboratories.
Dacă asta vă consolează, iată că se întâmplă și la case mai mari.
Dacă, totuși, personal, rămân neconsolată, este pentru că TOATE instituțiile acestui stat care ar fi trebuit să funcționeze în apărarea unei democrații și așa fragile au eșuat lamentabil.
Aș putea glumi zicând că Moș Nicolae a fost consiliat de institutul care propune culoarea următorului an când ne-a trântit așa ceva în ghetuțe.
Dar – de ce să mint?! – nu-mi vine a râde.
Pot doar spune că depinde de fiecare dintre noi ca să nu mai reacționăm, ci să răspundem.
Să-l lăsăm pe Trahanache să plece liniștit de la Cotroceni, după ce ne-a declarat, în bătaia vântului, că ”România nu este în dificultate”.
Să sperăm că va veni un legislativ stabil, chiar și cu procentul îngrijorător de extremiști.
Să fim conștienți, atenți și activi, punând încontinuu întrebări la care să avem răspunsuri neîntârziate de la instituțiile noastre.
Pentru că o viață merită examinată și trăită demn.