„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

„Ultimul tango la Buenos Aires” – prima întîlnire cu un autor de excepţie

de

Pe Justina Irimia am întîlnit-o, de fapt, pentru prima oară, în urmă cu 27 de ani – eu aveam 19 ani, ea – în jur de 3! Cu mine aşezată cuminte pe scaun, iar ea – zburdînd cu dezinvoltură pe masa din sufragerie, am avut o conversaţie spumoasă despre compozitorii care îmi plac şi capitalele lumii.

Ca într-un film bine montat, 27 de ani au trecut ca prin minune cînd am regăsit-o ca tînăr autor, publicat de editura Humanitas, într-o carte spumoasă, fermecătoare, abruptă pe alocuri, cumplit de documentată altminteri, intitulată „Ultimul tango la Buenos Aires”. După ce am citit, prima dată, cu sufletul la gură, m-am tot întors la scriitura care te poartă hipnotic într-o lume atît de îndepărtată şi, pe alocuri, atît de familiară. Lectura a curs, de fiecare dată, cu sprinteneala şi necuminţenia unui pîrîu de primăvară, ca şi dialogul dintre noi – pe care vreau să vi-l împărtăşesc în cele ce urmează.

MB: Justina, în 30 de ani ai vizitat 27 de ţări. Ţi se pare mult, puţin?

JI: De dragul acurateţei, (şi dintr-un oarecare snobism inevitabil), trebuie să-ţi spun că deja la 27 de ani, vizitasem 27 de ţări. O simplă  coincidenţă de cifră, care, trebuie să recunoşti, sună seducător. Azi, la 30 de ani, sunt tot 27 de ţări şi cunosc deja o anumită blazare. E mult, deşi mă uit înapoi pe traseu şi văd că am început să călătoresc de mică, când experienţa asta era încă exotică. Am ajuns, de exemplu, în  Portugalia şi Brazilia, în 2000, pe când astfel de călătorii erau încă utopice pentru români. Azi au devenit aproape banale, astfel că nu cred că pot răspunde exact întrebării tale; se relativizează situaţia, în funcţie de perspectivă.

Subiectiv, aş spune că e mult.

MB: Cum şi de ce ai călătorit? Ce a schimbat în tine periplul prin ţările lumii?
JI: Am fost privilegiată – am început să descopăr Europa, după ce ajunsesem pe coasta de est a SUA, graţie mamei mele, profesor universitar, care a decis ca în voiaje s-o însoţească nu doar tezele de conferinţă şi fişele de lucru, ci şi singurul ei copil.

MB: Vorbeşte-mi puţin despre mama ta. Pentru mine reprezintă de multă vreme un model de dinamism intelectual şi tinereţe spirituală fără
bătrîneţe.

JI: Dacă ar fi să îi fac portretul strict după mărturiile a zeci de studenţi ai ei, pe care i-am cunoscut încă din copilăria mea, mama mea e, cum bine subliniezi, un demn model de dinamism intelectual şi o persoana autentic înzestrată pentru catedră. În cele aproape patru decenii de predat, a ştiut să-şi cultive energia, entuziasmul, incredibilul dinamism (îi surprinde chiar şi pe colegii tineri sau pe studenti), latura inevitabilă de psiholog, umorul, imaginaţia, persuasiunea şi un mic potenţial de histrionism pozitiv. Fără el nu cred că se poate vorbi de meseria de pedgagog (indiferent de mediu şi de nivel). O spun pentru că şi eu sunt pedagog.

Revenind la întrebarea legată de călătoriile mele, diferite situaţii profesionale m-au ajutat să descopăr Asia şi să ajung şi în Australia. Argentina (de fapt, strict Buenos Aires) a fost chemarea tenace a unei dorinţe nedefinite, dar irezistibile. La ora aceea, aveam de mult lejeritatea  călătorului şi aparţineam mai mult schimbării decât stagnării – totul îmi era familiar într-un voiaj, de la detaliile logistice, la bucuria unei noi  descoperiri şi, mai ales, la savoarea indescriptibilă a revelării altor oameni.

Periplul m-a definit şi m-a determinat. Nu cred că pot găsi verbe mai elocvente decât acestea. De ce? Pentru ca niciodată, sejurul (oricât de scurt) într-o ţară nu mi-a transmis doar entuziasmul de a mânca un fruct nou sau de a vedea un peisaj bizar. De fiecare dată, am căutat intimitatea culturală a poporului respectiv şi m-am încăpăţânat să descind în mijlocul lui chiar şi cu riscul scandalului (de exemplu, am provocat o tensiune de-a dreptul cinematografică, în timpul sejurului în India, unde făceam parte dintr-un grup, în context profesional).

MB: Ce s-a întîmplat, mai exact? Indienii, atît cît îi cunosc eu, sînt extrem de greu de „tensionat”…

JI : Ei sunt greu de tensionat, într-adevar. Trăiesc în dulcea inerţie a nepăsării pe care doar mizeria extremă ţi-o poate da. Conflictul în care m-am regăsit a fost provocat de echipa din care faceam parte. Pe scurt, fidelă dorinţei mele a de cunoaşte cât mai îndeaproape cultura locală, am evadat noaptea din hotelul din Jaipur, ca să văd o nuntă tipică. N-aş vrea să descriu scandalul care a urmat, deşi mi-a rămas în minte şi îl evoc cu mult umor, aşa cum se întâmplă mereu cu anumite situaţii dramatice.

Peste tot prin lume, am vorbit cu oamenii, le-am împărtăşit bancuri, am stat la masă cu ei, m-am plimbat cu ei şi i-am observat cu o vigilenţă de scriitor naturalist.

Cele mai multe călătorii le-am facut singură, iar aceasta pentru mine a fost mereu o binecuvântare. Da, sunt egoistă în descoperirea lumii şi tocmai pentru că am simţit mereu că periplul pe toate continentele mă cutremură şi mă inundă cu o fericire adolescentină, pentru că e o experienţă intimă, nu am vrut s-o împărtăşesc cu aproape nimeni. Anii de călătorie mi-au diluat, totuşi, din egoismul pe care mi-l cultivasem în calitate de copil unic şi m-au făcut mai puţin răsfăţată, lucru remarcat de cei pe care îi regăseam acasă.

MB: Din punctul ăsta de vedere ne deosebim teribil! Mie mi se pare că nu are sens o călătorie pe care n-o împărtăşesc. Chiar nu e nimeni
alături de care să fi vrut să călătoreşti? Există măcar un „portret robot” al unui eventual partener de drum lung? Cum arată, cum se comportă, cum îţi influenţeză existenţa acest partener ideal?

JI: Când eram foarte tânără, a existat un partener de călătorie prin Europa (dar pe un traseu mult mai modest). Fiind vorba de prima mea dragoste, eram mai laxă şi mai tolerantă în privinţa principiilor proprii de călătorie.

Nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi partenerul ideal pentru voiaje, dar primul lucru pe care i l-aş cere ar fi toleranţa. Nu curaj, pentru că eu am un tezaur incredibil de curaj (nu mă jenează să mă autoelogiez în felul ăsta, deoarece, obiectiv şi neutru, simt că o merit. Sunt un om extrem de curajos când vine vorba de făcut valiza şi suit în avion, ca să traversez lumea). Aş aştepta de la el toleranţa de a înţelege că, într-o călătorie, nu i-aş mai aparţine aproape deloc.

MB: Care a fost momentul cînd te-ai decis că nu te mai poţi abţine să scrii despre Argentina?

JI: La două luni şi jumătate de la sosirea la Buenos Aires, într-o noapte de insomnie fericită, m-am ridicat din pat şi, când am apucat pixul (regretând că, încă, nu aveam un laptop), am scris, cum se spune în franceza, d’un seul jet, un text care a fost publicat în „Dilema Veche” şi
care, cam 2 ani mai târziu, a devenit o parte din primul capitol al cărţii mele. Dar între acel articol şi seria de articole care s-a asamblat, organic, într-o carte, a trecut aproape un an.

MB: Cît timp ai locuit în Argentina şi cum ai finanţat şederea ta acolo?

JI: Am locuit aproape 2 ani în Argentina şi, în afara unui modest salariu de profesoară de engleză, am avut şansa unor economii serioase, cu care am contribuit la PIB-ul  mai multor ţări din Sud America, atunci când, fericită de relativa proximitate, am călătorit în Ecuador, în Chile şi în Uruguay, şi am revenit în Brazilia.

MB: Bucureştiul nu e România, aşa cum Londra nu e UK. Este Buenos Aires – Argentina?

JI: O întrebare excelentă. Eşti singura persoană pe care o cunosc, care a reflectat la acest adevăr atât de simplu de descoperit.

Mă deranjează frenezia cu care oamenii vorbesc mereu despre capitală şi restul ţării într-un mod pauşal aproape indecent. Ca orice societate din lume, Buenos Aires nu doar că nu este Argentina (excepţie făcând incredibilul simţ al solidarităţii pe care îl descoperi atât în metropolă cât şi în cea mai săracă provincie), ci se înfăţişează ca un spectacol al celui mai plastic şi mai ludic umor, greu de găsit în alte zone, cu un umor mai arid.

Ca să răspund cât mai sintetic şi mai seducător, iată un proverb local (pe care l-am trecut drept motto al ultimului capitol al cărţii): „Dumnezeu se află peste tot, dar lucrează doar în Buenos Aires.”

MB: Am să citez extensiv din cartea ta, pentru a oferi cititorilor un strop personalitatea scriiturii şi o mostră din tematica densă:

„O amică imi descria astfel recursul la psiholog: <O problemă personală e ca o pată pe un perete. Cu cat te uiţi mai atent la ea, cu atât nu inţelegi nimic. Iar dacă iţi chemi prietenii să te ajute, ei o să vrea s-o facă, dar o să rămană mereu in faţa peretelui, in dreptul tău, şi o să vadă exact ce vezi şi tu. Psihologul e cel care face un pas inapoi şi vede pata de departe.> Psihologul Graciela Perrier mi-a spus că, fiind un popor care „trăieşte din criză in criză“, argentinienii sunt obişnuiţi să meargă inainte pe cont propriu, dar că, in unele momente, au nevoie de terapeuţi. Loc al reflecţiei obiective, terapia este văzută şi ca „spaţiu sanitar“; multe persoane ii mărturisesc Gracielei: „Simţeam nevoia să fac ceva care să mă ajute.“

O parte din atitudinea asta e explicată, după cum menţionezi în carte, şi de proximitatea cu spaţiul american. E, totuşi, ceva, în natura  argentinianului care îl face mai deschis la auto-reflexie? Se simte respectul pentru psihicul celuilalt în comportamentul lor cotidian?

JI: Nu cred că admiraţia pentru America de Nord se traduce şi in tradiţia, pornirea organică, (obsesia?) de a face psihoterapie. Dar există, într-adevăr, în omul din Buenos Aires o tendinţă de a se cufunda în auto-reflexie şi în intense dezbateri cu propriul eu, tulburat şi nestăvilit. Şi nu e deloc o vulgarizare a definiţiei lui psiho-emoţionale să amintesc că naşterea muzicii de tango la Buenos Aires nu e întâmplătoare. Tango-ul reflectă tribulaţiile omului din Buenos Aires – labil, framântat, nesigur, melancolic, nostalgic, pesimist şi depresiv. În plus, omul de aici simte nevoia, în ciuda restricţiilor de natură socială, să îşi verse amarul (există, de altfel, un verb specific, care s-ar traduce literal prin a se dezîneca); o face cu o asemenea voluptate, încât te întrebi dacă nu simte şi o pornire perversă în asta.

In privinta respectului pentru psihicul celuilat, o, da…cred ca Buenos Aires este locul ideal pentru convieţuire. Sărăcia care loveşte regulat, nesiguranţa, stresul, tensiunile, vremea proastă, nimic nu îl face pe omul de acolo să-şi insulte concetăţenii sau să-i trateze ca pe elemente de butaforie. El are un puternic simţ al apartenenţei şi o impecabilă educaţie care îi amintesc că nu trăieşte singur şi că nu-şi  poate onora decât
prin respect şi înţelegere statutul de membru al societăţii.

MB: Spui despre societatea argentiniană că este „anarhică, emoţională, prietenoasă, inteligentă.“ – aşa aş descrie şi eu societatea romanească; doar că e lipsită de respect!

JI: Pe tot parcursul cărţii, am evitat să fac orice analogie cu societatea română (sindromul tipic al românilor care scriu impresii de călătorie). Nu există nici măcar un rând care să evoce sau să sugereze vreo comparaţie cu România.

Dar aş vrea să-ţi răspund la întrebare – mă tem că societatea română nu e inteligentă (sau cel puţin nu are inteligenţa rafinată, inteligenţa umană care face cinste altor societăţi) şi în nici un caz nu e prietenoasă.

Doar atât pot raspunde la această întrebare. Ii supăr sau scandalizez pe cititori? Mi-o asum.

MB: Am adorat o zicală a celor din Buenos Aires, pe care o citezi în carte! Se spune despre o persoană că „E atât de urât, încât, când s-a născut, barza a venit de două ori, o dată ca să-l aducă şi a doua oară ca să-şi ceară scuze.“

E un exemplu de umor acid, care nu are nimic degradant la adresa celui pe care îl vizează. El devine dintr-un simplu „urît”, mai degrabă un personaj fabulos, care duce la supra-solicitarea berzei. E ironie, fără a fi invectivă. E asta, mai degrabă regula sau excepţia?

JI: Ai observat (sau intuit) corect. După cum probabil simţi, pornirea aceasta este norma. Ironia şi auto-ironia din Buenos Aires sunt atât de plastice şi ludice, şi născute dintr-o asemenea dorinţă de a amuza şi de a invita la joc şi năzdrăvănii, încât nu au cum să rănească, nu-şi pot dori să înţepe. E un fel de săgeată cu vârf rotunjit. Dar o săgeată cu o traiectorie atât de spectaculoasă, încât rişti să te trezeşti sub masă de râs.

MB: Pentru mine parcurgerea paragrafului următor a fost magică! Pentru că descrii genul de femeie pe care am avut-o în minte cînd am facut naming-ul pentru revista noastră: „De altfel, tangoul, ritual estival al străzilor capitalei, poate fi deseori admirat şi ca formă seducătoare de exprimare a superbiei, cu teatralitatea flirtului său atat de increzător in sine. Este sfidare şi dispreţ simulat in eleganţa erotică a femeii provocate galant de partenerul de dans. O femeie frumoasă şi atrăgătoare sau foarte ingrijită este numită diosa (zeiţă). Un alt termen, un alt exces lingvistic – adjectivul divino/a.”

Dansezi? Cînd / Cum ai învăţat să dansezi?

JI: Ii surprind pe toţi când mărturisesc că nu dansez. Am luat două sau trei lecţii într-o milonga, am adorat vertijul dansului, m-am răsfăţat pe podeaua pe care se  înlănţuiau paşii şi am înţeles că aversiunea mea tipică faţă de tehnici de orice fel şi faţă de învăţarea lor n-o să-mi
permită niciodată să învăţ tango.

MB: Niciodată?! Nu e asta un fel de „self-limiting belief”, cum ar spune prietenii noştri englezi?

JI: M-ai „citit” extrem de bine, atât de acurat încât m-a uluit. Mulţi dintre cei care mă cunosc identifică la mine diverse (poate prea multe?) self-limiting beliefs. De exemplu, pe cât de îndrăzneaţă şi serenă sunt în călătorii cu avionul, pe atât de înspăimântată sunt de ideea de a conduce maşina, de a merge pe bicicletă, de a patina, de a înota, de a călări şi, după cum deja observi, de orice activitate ce presupune tehnică, risc şi control propriu. Nu practic nici una din aceste activităţi! In privinţa asta, nu trăiesc în secolul pe care, în general, mi-l asum…

Tango-ul e singura activitate care nu se înscrie decât parţial în categoria menţionată (nu presupune risc şi, în consecinţă, nu-mi inspiră frică). Dar presupune tehnici, iar mintea mea construita pe aversiune la deprinderea tehnicilor alungă perspectiva a priori. Ştiind că mă fac de râs, o să-ţi mărturisesc că nu sunt în stare (şi nici nu vreau să fiu!) să citesc un manual de telecomandă TV!

MB: Critica ego-ului! Dacă mă iau după paragraful următor, e ceva şi moştenit şi împrumutat: „Argentinianul este naţionalist, dar alege de bunăvoie să-şi critice egoul naţional. Işi recunoaşte defectele, işi contemplă viciile şi conchide amar: „Asta este ţara!“

Fatalismul acestor cuvinte acoperă, deseori, şi neputinţa in faţa nedreptăţii, a corupţiei şi a ineficienţei autorităţilor.”

Asta mi se pare ceva cumplit de asemănător cu România! Ce ne aseamănă?

JI: Intr-adevăr, deşi, după cum am declarat cu fermitate, m-am ferit de astfel de judecăţi, această realitate mi-a evocat exact ce îţi evocă şi ţie. Deşi văd (şi înţeleg) diferenţele -prăpastie între argentinieni şi români, cred că ei împărtăşesc o ponire fatalistă pe care doar popoarele sărace şi cu experienţa suferinţei (recentă sau moştenită) o pot dezvolta.

MB: Vorbeşti în carte, vivace şi extensiv, despre ridicarea hoţiei la rang de mit, mai ales în capitolul dedicat felului fraudulos în care, prin mîna lui Maradona, Argentina a cîştigat o prestigioasă competiţie sportivă. Culmea, prin titlul „Mâna lui Dumnezeu”, ne e evocată o celebră sculptură. Mîna lui Dzeu – între Diego Maradona şi Rodin. Eu îl prefer pe ultimul…

JI: M-ai facut să râd savuros! Este un comentariu candid şi totuşi atât de matur, încât îmi permit să îl trec la butade; sper că accepţi un elogiu ad-hoc.

MB: „Omul acestui loc are infinita răbdare a bunului-simţ şi toleranţa pe care le oferă lunga tradiţie a imigraţiei şi a sărăciei.”

UIMITOR! Cum în condiţii de frustrare perpetuă, sărăcie şi instabilitate aleg să fie mai degrabă toleranţi, politicoşi, înţelegători, decît
agresivi şi intoleranţi?!

JI: Cred că sunt inteligenţi şi extrem de adaptabili. Dar nu adaptabili precum oportuniştii. E vorba de o înţelepciune atavică, pe care o ascultă şi care le demonstrează de peste două secole că doar solidaritatea şi prietenia îi pot menţine mai întâi biologic şi apoi cultural.

MB: Nu ştiam că există o ceremonie a ceaiului şi la argentinieni! Iar tu o descrii seducător: „Persoanei care toarnă prima porţie ii revine sarcina de a gusta din prima infuzie, considerată a fi cea mai puţin bună, urmand ca, la final, ea să reumple recipientul cu apă şi să il ofere interlocutorului său. Căci el mate este băutura prieteniei, a familiei, a infrăţirii, a dialogului, a negocierii, a glumelor. Este ceaiul care uneşte două sau mai multe spirite in expresia lor cea mai umană – vorba, gluma, barfa şi buna dispoziţie.”

Prefer ceremonia ceaiului la japonezi! Tu?!

JI: Niciodată nu am citit detaliat despre tehnica ceremoniei ceaiului la japonezi, nu ştiu aproape nimic despre ea. Dar, iţi atrag atenţia că el
mate
nu presupune un protocol atât de exact precum se spune că e cel japonez, iar băutul lui nu are nimic din rigiditatea cu care, presupun, este practicat în Japonia. In plus, el mate este o adicţie, o obsesie naţională, o parte din genomul local. Nu exagerez.

MB: Unul dintre aspectele fascinante ale cărţii tale este lejeritatea în încorporarea informaţiilor sociale şi economice, aşa cum se întîmplă în paragraful următor:

„Potrivit unui studiu al firmei argentiniene de consultanţă Grupo CCR, la baza piramidei sociale se află aproximativ 40% din populaţie, urmată de categoria numită „clasa de mijloc sărăcită“ (ce inregistrează venituri pe familie de aproximativ 375 de dolari), reprezentand
30% din populaţie. Clasa de mijloc tipică ocupă locul imediat următor, cu doar 20% din populaţie. Poziţia de varf este ocupată, in proporţie de 10%, de
upper class, dar acest procentaj se divide, la randul său, in cate 5% reprezentand upper class inferioară şi upper class superioară. Aceasta, cu venituri de aproximativ 1 500 de dolari pe familie, se poate considera clasa instărită, viaţa mult mai ieftină decat in Europa făcand ca astfel de venituri să fie apreciate ca foarte bune. Dacă bugetul unei familii insumează in jur de 900 de dolari, ea se poate plasa in sectoarele de sus, ceea ce indreptăţeşte firma Grupo CCR să spună că „in Argentina, este ieftin să fii bogat“!

Care e statutul celor din „clasa de jos”? Poate spera un copil născut în sărăcie lucie să acceadă vreodată la cei 900 de dolari care să îl facă un „bogătan”? Care e comportamentul celor din “upper class”?

JI: Din nefericire, povestile romantice ale săracului care, graţie muncii sau norocului, ajunge bogat, nu se prizează în Buenos Aires. Oamenii din clasa de jos dezvoltă, copii find, realismul şi cinismul sărăciei. Li se aplică soluţia universală, însă – un student excelent poate spera, în mod realist, să câştige o bursă de studii în SUA sau Europa. Dar (după cum mi-au spus mai mulţi prieteni şi cunoscuţi), în general argentinianul tinde să se întoarcă, după câţiva ani de facut economii. Il macină dorul de ţară şi îşi descoperă câte o lacrimă pe obraz, atunci când aude un tango la radio (deşi, când trăia în Argentina, spunea că se săturase).

MB: Spui – emoţionant! – că peste poporul argentinian au trecut evenimente care „l-au lăsat sărăcit, dar rareori invins.” Cum să facem să nu ne lăsăm învinşi de sărăcie? Cînd vezi că orice ai face, pierzi constant, ce iţi poate ridica moralul? Pe ce se sprijină argentinienii pentru a nu se lăsa învinşi?

JI: Trebuie menţionat că teribila criză economică din 2001 a provocat şi sinucideri. La peste un deceniu, argentinienii trăiesc, încă, trauma falimentului absolut. Dar extraordinara capacitate de regenerare se asociază tot inteligenţei şi adaptabilităţii pe care le-am evocat. Rezistenţa lor aproape supraomenească reflectă, nu poate să nu reflecte, moştenirea trecutului de imigranţi.

MB: „Peron era de stanga sau de dreapta, in funcţie de zi. In timpul exilului din Spania, aşeza pe birou cand fotografia lui Mao, cand pe cea
a lui Franco, in funcţie de persoana care venea să-l viziteze“.

Este oportunismul o trăsătură care îi caracterizează? Sau e doar şmecheria decorului care te poate ajuta şi ea într-o negociere, o versatilitate văzută ca acceptabilă şi chiar îndrăgită? E ăsta standardul de moralitate la ei în societate – în viaţa de familie, de business, în politică?

JI: Citatul redat de tine e citatul dintr-un istoric care îmi vorbea despre inteligenţa perversă şi malefică a lui Juan Peron. Eu am facut dreptate oamenilor din Buenos Aires, adică am scris despre virtuţile lor, dar nu am ignorat viciile. Există un oportunism, sau, cum spui, cel puţin o versatilitate destul de evidentă, în special în chestiunile profesionale sau comerciale. Risc să par simplistă în gândire, dar, pentru că şi ei o recunosc, pornirea pare să fie moştenită de la italieni. Ca multe alte porniri şi trăsături, de altfel, după cum se poate înţelege din primele pagini ale cărţii.

MB: Uite încă un pasaj care, cum ar zice argentinienii, m-a omorît! „Astăzi, locurile de veci se vând aici la preţuri de pană la 500 000 de dolari, iar taxele anuale sunt mult mai mari decât cele plătite la alte cimitire din capitală. Clasa înstărită îşi înmormântează apropiaţii cu un fast ce aminteşte de un cocteil select. Iar pentru familiile care aspiră la acest lux prohibitiv s-a inventat soluţia ideală: cavouri închiriate
pentru cateva zile, pentru a-i impresiona pe participanţii la înmormântare.”

Care e raportul proprietate de lux – loc de veci de lux? Pentru un venit „mare” la 900 USD, suma pentru un cavou mi se pare prohibitiva! E mai usor sa devii nemuritor decît să ai un loc de veci…

JI: Fără a stăpâni deloc detalii economice, trebuie să subliniez că locurile de veci menţionate se află în cimitirul de lux. Este de la sine înţeles că o familie care îşi permite să achite astfel de sume prohibitive, se bucură de proprietăţi extrem de scumpe. La cimitirul descris (unde cititorii vor fi fascinaţi să descopere artificiul pe care l-ai citat) e exclus să aibă acces familiile cu venitul lunar de 900-1000 dolari.

MB: Am găsit, cu surprindere, un lung pasaj despre felurite întîmplări neplăcute. Cum se face că într-o societate în care agresiunea pare că nu-şi face loc, au loc atît de multe violenţe?!

JI: Intr-adevăr, pare surprinzător, dar aici ar fi absurd să caut explicaţii ştiinţifice şi pretenţioase, când realitatea e atât de brută şi fără echivoc. Ultimele două decenii au adus multă sărăcie în Argentina, iar Buenos Aires, pe vremuri una dintre cele mai sigure capitale, se transformă rapid în al doilea Rio de Janeiro. Două explicaţii simple: sărăcie tot mai acuta şi nefericita povară (pervers înţeleasă drept beneficiu) a sistemului socialist.

MB: “Farandula” – un tip de emisiune de televiziune de tip tabloid – pare a deveni un fenomen global. In Uk, de pildă, chiar dacă un întreg program construit pe acest tipic este (deocamdată) de neconceput, bucătarii şi “starletele” contropesc spaţiul public. Te-a tentat vreodata să fii frizer, bucătar sau Bianca Draguşanu?

JI: Pentru ca BD e exclus să fiu, iar bucatar pentru mine e o ipostază absolut utopică, îmi rămâne ca fezabil statutul de frizer. Da, m-a tentat meseria asta (sau cea de cosmeticiană) strict de dragul banilor, pentru că niciodată n-am simţit că o meserie blue collar mi-ar reduce din
inteligenţă, educaţie şi statut. Nu cred că profesiunea ne defineşte. Sau o face mereu insuficient. De mică, principiul meu laboral a fost: atât timp cât e moral şi legal, pot face orice meserie.

MB: Asta e o dilemă care mă hărţuieşte de ani buni: aş vrea să stau, liniştită, în braţele confortabile ale moralităţii şi legalităţii, şi totuşi să fac şi bănet, cam de un loc de veci la cimitirul de lux. Oare cum ieşim din dilema asta?!

JI: O, ce dorinţă imemorială!…Chiar aştepţi răspuns la ea? In orice caz, dincolo de ea, observ ca te-a fermecat realitatea legată de cimitirul de lux din Recoleta. Şi te înţeleg.

MB: Mi-a plăcut mortal povestea soţului care a devenit amantul propriei – foste – soţii! Ţi-ai dori o relaţie personală în spiritul celor din Argentina – dominată de afecte?

JI: Nu cred. Relaţiile de acolo sunt foarte intense şi devorante, aşa cum am demonstrat în capitolul despre iubire. NB – dacă asta o declară un om foarte pasional înseamnă că într-adevăr aceste relaţii sunt aproape nocive.

MB: Care e cea mai dragă dintre amintirile pe care NU le-ai scris în carte?

JI: Posibil prietenia unor persoane tipice locului (generoase, familiare, calde şi solidare). M-a surprins prietenia noastră, pentru că ajung cu greu să-mi fac noi prieteni, dar oamenii de acolo sunt precum şampania – se dechid greu, dar când o fac, explodează. Şi, spre deosebire de şampanie, îţi rămân devotaţi toată viaţa.

MB: Te-ai întoarce să trăieşti în Buenos Aires?

JI: Uneori am senzaţia că mă întorc în fiecare zi, sau că sunt acolo. Mă surprind chiar vorbind în spaniola locală pe stradă, deşi a trecut mult timp de la întoarcerea aici. Dar n-o să-ţi răspund la întrebare (chiar dacă i-aş şti răspunsul) pentru că rigoarea ei ar strica armonia acestui dialog. Nu crezi?

MB: Şi eu mă trezesc, în cele mai relaxate momente trăite în spaţiul german, spunînd cu un familiar şi cald englezesc – fie şi unui străin care mi-a devenit, fulgurant, simpatic: „See you later!”

În ceea ce ne priveşte pe noi două, chiar sper să se întîmple!

JI: E şarmant şi liric ce-mi spui, îmi place să aflu asta! Cât de plăcute în spontaneitatea lor sunt instinctele deprinse cu viaţa în altă cultură, nu-i aşa?

Iar în privinţa noastră, eu nu doar sper, ci simt că ne vom reîntâlni! Iţi mulţumesc pentru entuziasm şi caldură!

MB: See you later, then!

Lansarea cărţii Justinei a avut loc pe 2 iunie, în cadrul tîrgului de carte din Bucureşti, iar detalii despre carte şi autoare puteţi găsi aici: http://www.facebook.com/Ultimultango

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Minunat dialog, iar ” minunat ” e doar un cuvant, unul prea slab pentru a cuprinde tot ce-am gandit/ simtit citind – dar n-am gasit altul 🙂
    M-ai facut curioasa sa aflu mai mult, sa caut, sa descopar, sa analizez, sa traiesc prin ochii altcuiva experienta unui ultim tango la Buenos Aires. Deci, asta inseamna ca voi lua cartea 🙂

    lotusull 11 iunie 2012 18:50 Răspunde
  • Draga lotus, sa ne aratam devotamentul pentru tango, sub orice forma, cred ca e maniera noastra de a rezista la cancanizarea / manelizarea Romaniei!
    Te incurajez – din toata inima – sa citesti si sa savurezi! Este, cu adevarat, una dintre cele mai impresionante lecturi ale mele din ultima vreme 🙂

    Michaela Burda 11 iunie 2012 20:14 Răspunde
  • Am fost la lansare, atmosfera a fost electizanta, s-a ras mult, s-a vorbit extraordinar de bine, s-a cumparat cartea :). Felicitari pentru interviu!

    ioana 12 iunie 2012 16:08 Răspunde
  • Multam din suflet, Ioana!

    Michaela Burda 12 iunie 2012 18:32 Răspunde
  • Buna,ce frumos povestesti despre Buenos Aires,este un oras minunat si m-as intoarce si maine acolo,in luna decembrie se fac doi ani de cand fost acolo,dar visez in fiecare zi locul acela.
    In decembrie sper sa vizitez iar acest oras,as vrea sa imi petrec 2-3 luni doar acolo,sper sa imi iasa planul asta.
    Cazarea am gasit in jur de 550 euro pentru o garsoniera,mancarea costa cat in Romania aproximativ,ma gandesc la un buget de 1000 de euro pe luna ar fi suficient?eu sunt nelamurita in privinta inchirierii unei locuinte,suma asta de 550 de euro nu este cam mult?bine am cautat de net,pretul asta este pentru o garsoniera situata in zona centrala Congreso,Recoleta,San Telmo,stii cumva daca as inchiria in alte zone este periculos sa stai?
    perioada de sedere fara viza este de 90 de zile,ce se intampla daca dapasesti perioada?eu am inteles poti sa calatoresc pana in alta tara aproapriata,au ceva de comentat daca tot intri si iesi din Argentina?
    o sa iti cumpar si eu cartea,vreau sa aflu cat mai multe despre Buenos Aires.

    Adina 13 iunie 2012 2:14 Răspunde
    • Draga Adina, Justina a avut amabilitatea de a-ti raspunde chiar ea! Iti multumim pentru aprecieri si comentariu. Calatorie placuta si sedere in siguranta!

      Michaela Burda 13 iunie 2012 12:12 Răspunde
  • Adina, multumesc pentru aprecierea ta!

    In ce priveste excursia ta, bugetul de 1000 pe luna e mai mult decat suficient. Desi in ultimii 2 ani preturile au crescut mult, iar situatia economica curenta este extrem de proasta (v situatia dolarului zilele astea), nu cred sa fie nevcie de 5000 de pesos lunar. Cred ca si 3000-3500 ar fi ok (daca nu ai intentia sa cheltuiesti mult pe entertainment. Teatrul acolo este extrem de atragator, dar scump, de ex.)

    In privinta cazarii, esti norocoasa. Acum cativa ani, o garsoniera pt turisti putea costa si $1000. 550 de euro mi se pare rezonabil, cu atat mai mult cu cat se afla in Recoleta (desi ma indoiesc).

    Cartierele pe care le mentionezi nu pot fi trecute la pachet – Congreso si San Telmo, desi foarte cautate de turisti (nu inteleg de ce) nu sunt ideale estetic si nici pt locuit. Recomand Palermo, Caballito (care cunoaste o ascensiune remarcabila in ultimii ani, devenind, evident, mai scump), Belgrano si Recoleta (ultima, doar daca iti poti asigura cumparaturile de mancare din alta parte. Nu sunt aproape deloc supermarketuri, iar magazinele de mancare sunt f scumpe.)

    Viata a devenit periculoasa peste tot, din nefericire. Dar asta nu inseamna a e mai periculos sa locuiesti intr-un anume loc. Din ce aflam locuind acolo si din presa pe care o citesc zilnic de aici, mai degraba sunt periculoase cartierele de lux, unde e un fapt banal sa fii jefuit/impuscat/rapit/ucis in fata casei. Dar, daca relativizam, lumea intreaga e periculoasa si nu putem lasa asta sa ne saboteze calatoriile, nu?

    E bine sa nu depasesti perioada de 90 de zile. Au fost cazuri in care nu s-a intamplat nimic, dar e bine sa nu testezi realitatea asta:).
    Poti face ce fac toti turistii. Inainte sa expire, treci fluviul pana in Uruguay (in oraselul Colonia). Ca in orice stat, poti iesi si intra de oricate ori vrei.

    Succes in elaborarea planului!

    Justina 13 iunie 2012 11:58 Răspunde
  • Acum ceva timp am vazut niste profesori care predau lectii de tango in Cismigiu….

    dolores velicu 13 iunie 2012 18:03 Răspunde
    • Excelenta ideea lor! Multumim ca ne-ai spus – poate ii descopera echipa de fotografi ai revistei. Mie mi-ar placea sa-i vad! 🙂
      Suna un pic a Buenos Aires…

      Michaela Burda 13 iunie 2012 19:37 Răspunde
  • Mie imi suna a Cuba,Havana soare,mare sare…A venit vacanta.

    dolores velicu 14 iunie 2012 17:24 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title