fbpx
„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Pocalul cu venin al sufletului

de

„Sufletul meu mă duce în deşert, în deşertul propriului meu Sine. Nu mă gîndeam că Sinele meu e un deşert, un deşert uscat, fierbinte, colbuit şi fără apă. Călătoria duce prin nisip fierbinte , îmi croiesc drum încet, fără ţintă vizibilă, fără speranţă. Ce înfiorătoare e această pustietate. Am impresia că drumul duce atît de departe de oameni. Merg pe drumul meu, pas după pas, şi nu ştiu cît va mai dura călătoria.” – Carl Gustav Jung, „Cartea Roşie”
Înainte de a spune orice despre tema de astăzi, iată ce cred că este important să reţinem: acesta NU este un text care poate ţine locul consultării unui specialist în psihologie sau psihoterapie. Este un text informativ, care îşi propune să ajute la conştientizarea unor stări care ne limitează parţial sau grav accesul la propriile noastre resurse, care îşi doreşte să sprijine în demersul de cunoaştere a simptomelor unei afecţiuni care poate afecta existenţa noastră şi/sau a celor apropiaţi, astfel încît să putem interveni la timp. Pentru soluţii eficiente în ceea ce vă priveşte sau îi priveşte pe cei apropiaţi este bine să APELAŢI ÎNTOTDEAUNA LA AJUTOR (MEDICAL) SPECIALIZAT.

M-am tot frămîntat în ultima vreme, gîndindu-mă cum aş scrie mai bine, mai constructiv, mai cuprinzător despre gama de trăiri complexe care sînt acoperite de „pălăria” largă numită „depresie”. Iar singurul lucru limpede care îmi vine în minte, obsedant, este o piesă a britanicilor de la Coldplay, intitulată „Fix You”, pe care o puteţi asculta aici http://www.youtube.com/watch?v=JI-o25K6B-E&ob=av2n.

Indiferent de vîrstă, sex, ocupaţie, religie, nivel de trai, avem cu toţii neguri care ne străbat – momente trecătoare de „gol de potenţial” sau tristeţi care ne rămîn agăţate de gene; regrete profunde, mai mult sau mai puţin întemeiate, sau simple „tristeţi de după-amiezi ploioase şi de nostalgice obsesii”; clipe cînd ne învinovăţim şi ne tragem de urechi sau zile cînd ne bîntuie lipsa de speranţă. Ce face totuşi diferenţa între schimbările de stare care se încadrează în limitele „normalului” (un cuvînt pe care îmi e greu să îl iubesc pentru că nu l-am înţeles niciodată
pe deplin) şi schimbările care sînt atît de îngrijorătoare încît să ne determine să megem la psiholog sau la psihiatru? Pentru că, din păcate,
depresia nu e o durere de dinţi – dacă am luat algocalmin şi tot doare, ne ducem la stomatolog şi, în cel mai rău caz, cum am mai spus, ne alegem cu o extracţie. Un suflet frînt nu e o gaură în gingie! Iar dacă, aşa cum ne spune înţeleptul nostru folclor, uneori inima „ruptă-n două” poate fi cusută la loc cu firul de mătase al badelui cu pălărie nouă sau de un psiholog bine pregătit, alteori un suflet gol, „zbor căzut” (cum îl numea, vai, în cunoştinţă amară de cauză Mădălina Manole) nu mai poate nimic decît să îşi ia un „la revedere” mut (precum în cutremurătoarele imagini filmate de Mădălina însăşi, în timp ce, pe fundal, lumea îşi vede liniştită de viaţa ei).

Există cîteva lucruri care ne ajută să delimităm „normalul” de o schimbare de stare cu semnificaţie clinică.

1. Severitatea schimbării. O melancolie alungată de un telefon de îmbărbătare venit de la prieteni sau de o ieşire la film – e normală. A fost o stare negativă, schimbată de o conjunctură. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze sînt stările de tristeţe densă şi profundă pe care nimeni şi nimic
nu le poate alunga – stările negative rezistente la schimbările de circumstanţe.

2. Persistenţa schimbării de stare. Dacă modificările de stare sînt prezente pe parcursul a două săptămîni consecutive, în fiecare zi, pentru întreaga durată a zilei, e momentul să ne alarmăm. Atenţie! Nu întotdeauna cei care alunecă în astfel de stări au disponibilitatea de a-şi supraveghea şi / sau măsura reacţiile; poate nu au informaţie; poate nu au înclinaţie sau obişnuinţă reflexivă – asta nu îi scuteşte pe cei din jur de responsabilitate. În cazul în care printre cei apropiaţi am avut o persoană care s-a pierdut complet în ghearele depresiei, înseamnă că prin ignoranţă şi indiferenţă am contribuit la dezastrul lor personal.

3. Prezenţa altor simptome din galeria celor pe care le vom discuta este şi ea importantă pentru a ne îndemna să acţionăm. O tristeţe,
profundă chiar, nu e o depresie. O melancolie profundă, prelungită, asociată cu modificări fizice şi de comportament precum acelea ce urmează, trebuie OBLIGATORIU să facă subiectul apelului la ajutor specializat.

4. Gradul în care persoana este afectată de modificările ei de stare este şi el un bun indicator pentru gradul nostru de alarmă. Nu orice prieten care ne „plînge pe umăr” e depresiv. Un coleg care, încercînd să lucreze la calculator, izbucneşte în plîns de neoprit, nemotivat, trebuie să ne atragă uşor atenţia. O persoană care se încuie în casă, nu comunică, zace şi plînge zile în şir, abandonîndu-şi orice rol social şi funcţionalitate personală, trebuie să facă subiectul intervenţiei imediate. Cu alte cuvinte, modificarea de stare a persoanei afectate devine clinic semnificativă în momentul în care aduce prejudicii parţiale sau totale rolului social, profesional al acesteia, ca şi funcţionalităţii
personale a individului.

Am tot spus-o, o voi mai repeta: urăsc generalizările! Din păcate, creierul uman aşa funcţionează – pune etichete şi bagă cunoştinţele în „sertăraşe”, aşa cum sînt cele pe care le-am propus mai sus. Există însă forme de depresie – cum este afecţiunea distimică – în care
modificările nu sînt grave, radicale, observabile de către cei din mediul proxim al persoanei afectate. Pentru „distimici” starea lor nu e nimic altceva decît un eu „deranjat”, cu a cărui stare de tristeţe profundă s-au obişnuit într-un asemenea măsură încît a ajuns să facă parte din ei. Un terapeut cu abilităţi şi practică extensivă va „citi” imediat şi va diagnostica fără greş o persoană într-o asemenea situaţie (nu, nu pentru că e „mentalist”, ci pentru că ştie ce, cum şi cînd să întrebe).

Am avut o astfel de interlocutoare, pe vremea cînd locuiam în Dubai. Nu voi da detalii despre circumstanţele ei – vă voi spune doar că era o persoană între două vîrste, extrem de pasionată de munca de caritate. De fapt, am ajuns să ne întîlnim cînd o cunoştinţă comună, cunoscînd preocupările mele, mi-a semnalat că doamna respectivă „iar a dispărut”, în mijlocul unui proiect relativ important şi la care ţinuse foarte mult. Cînd am întîlnit-o arăta exact ca „Titanicul” – o epavă, la care, uitîndu-te suficient de atent, puteai descoperi semnele măreţiei de odinioară. Se mutase în Dubai, cu aproape un deceniu în urmă, urmîndu-şi soţul. Venea din mediul european, studiase la Londra şi Paris, şi fusese, acasă, o antreprenoare de succes. Pe la mijlocul celui de-al 30-lea deceniu de viaţă, femeia cu o viaţă interesantă şi o carieră în ascensiune, independentă financiar, îl cunoscuse pe soţul ei la o consfătuire internaţională pe teme de afaceri. Şi decisese să lase în urmă totul şi să plece în Emirate. Fără să ştie ce însemna asta. Fără să evalueze cîtă toleranţă va avea la modificarea dramatică de viaţă. Fără să ştie cum va reacţiona partenerul ei la toate astea. Ca să scurtez istoria, se găsise într-un loc străin, fără meseria ei, fără independenţa ei – pentru că o femeie în Emirate îi va cere tot timpul îngăduinţa soţului pentru a acţiona într-un fel anume, fără abilitatea de a-şi face noi cunoştinţe la fiecare pas,
iar piscina ei din curtea mare şi umbroasă, în loc să fie prilej de bucurie şi petreceri mari, cum se gîndise iniţial, devenise un loc de refugiu din faţa iadului de căldură şi, adesea, un loc în care băuturile tari ţineau locul prietenilor pierduţi, familiei pierdute, sensului pierdut. Partenerul ei,
devenit între timp soţ, în general, nu era acasă. Iar cînd era, tracasat şi obosit, în loc să găsească femeia strălucitoare pe care o luase de nevastă,
găsea o epavă care îl agasa. Ii reproşa că „nu face nimic”, „nu e bună de nimic”. Uneori, cînd ea cerşea milă şi sprijin, speriat de şuvoaiele ei de lacrimi, disperat pentru că nu ştia cum să îi dea ajutor, devenea violent – o ameninţa cu despărţirea dacă „nu îşi vine în fire”. Balsam curat pe spiritul bietei femei! Mai cunoscuse pe cîte cineva între timp – şi se mai alina, uneori. Găsise în mulţimea de oameni care sufereau (şi, credeţi-mă, sînt nenumăraţi cei care se chinuiesc cumplit acolo, încercînd să îşi ţină familiile numeroase pe linia supravieţuirii) o consolare – mai ales pentru că dorea şi putea să îi ajute. Se luptase cu dependenţa de alcool, iar cînd am cunoscut-o eu, episoadele de exces veneau rar, aproape ca o fugă disperată către nicăieri, neştiute de nimeni. Ceea ce fusese la ea acut, acum devenise „cronic” – o femeie care a fost, în toate cele. A zîmbit vag cînd mi-a spus că o amuz – dar nu a rîs. Nu am făcut decît să îi sugerez că uitîndu-mă la brăţările de pe mîna ei bronzată şi obosită, o pot vedea pe femeia care dansa cîndva, zăngănindu-le prin saloane şi acoperind cu rîsul ei în cascade o petrecere altminteri zgomotoasă. După ce a încetat să plîngă am putut să vorbim. Ne-am apropiat. Iar acum e din nou ea însăşi – şi eu sînt prin preajmă ca să mă asigur că aşa va rămîne.

Ceea ce voi descrie în continuare sînt trăsăturile a ceea ce, conform standardelor occidentale, poate fi catalogat ca episod depresiv major – forma acută şi gravă a afecţiunii depresive, care primeşte această încadrare dacă, pe lîngă starea de tristeţe profundă, de descurajare, de lipsă de speranţă, de pierdere a interesului pentru activităţile cotidiene şi de absenţă a oricărei emoţii pozitive, mai are asociate cel puţin 4 dintre următoarele simptome:

  1. Iritabilitate. Persoana afectată tinde să răspundă şi celor mai neînsemnate provocări cu ieşiri de furie necontrolată; îi învinovăţeşte pe alţii; are reacţii exagerate de frustrare în faţa unor întîmplări minore.
  2. Dezangajare din viaţa socială. Cei care alunecă în depresie par „deconectaţi”, nepăsători faţă de lucruri sau persoane care înainte le stîrneau interesul, chiar şi faţă de propriile lor pasiuni şi preocupări.
  3. Schimbări semnificative ale apetitului, urmate de variaţii nedorite în greutate. În general, apetitul este redus, dar există şi
    situaţii în care ingestia continuă de alimente e văzută de cel în cauză ca o cale de ieşire de sub influenţa stării de care încearcă să scape.
  4. Tulburări ale somnului. Fie persoana respectivă acuză stări de insomnie (nu poate adormi sau se trezeşte în timpul nopţii şi nu-şi
    mai regăseşte somnul sau se trezeşte timpuriu, cu o stare de oboseală accentuată), fie începe să doarmă din ce în ce mai mult şi mai des. Adesea, insomnia este „problema” pentru care cel care caută ajutor se prezintă la terapeut.

Aşa cum a descoperit de curînd un grup de cercetători britanici (ale căror rezultate le găsiţi aici: http://www.clinical-depression.co.uk),
persoanele depresive dorm de aproximativ trei ori mai puţin decît cei care nu sînt afectaţi – fie că somnul este înlocuit de starea de veghe sau de vise mai intense, mai „reale” decît la celelalte persoane. Care e rezultatul? Somnul profund, de refacere, e insuficient, ceea ce afectează echilibrul chimic al creierului. Prima consecinţă este „ceasul biologic” dat peste cap, care, asociat cu nivelul crescut al hormonului de stres (cortisol) şi nivelul scăzut al hormonului de confort (serotonină), generează, în continuare, stări de agitaţie, nelinişte, oboseală.

Adepţi ai terapiilor neinvazive şi ai responsabilităţii individuale, britanicii cred că înţelegerea felului în care „cercul negru al depresiei” este generat ne poate duce, în 24 de ore, la ieşirea din el. În experienţa mea, au dreptate! Cu o singură condiţie: să avem dorinţa de a ne deprinde cu noi maniere de a gîndi şi de a acţiona asupra propriei persoane!

5. Energie diminuată. Aceasta se traduce, adesea, într-un efort sporit pentru a duce la bun sfîrşit cele mai simple sarcini cotidiene, iar în formele cele mai grave, la abandonul cu desăvîrşire al unor activităţi cum sînt igiena personală sau curăţenia în locuinţă.

6. Modificări ale activităţii psihomotorii, cel mai adesea în sensul încetinirii evidente a capacităţii de reacţie, a mişcărilor şi a vorbirii. Ele pornesc de la percepţia subiectivă a celui afectat care poate declara că „nu mai este el însuşi / ea însăşi” şi sînt, în cazurile cele mai grave, observabile de către anturaj.

7. Capacitate redusă de gîndire, concentrare şi luare a deciziilor. Iarăşi, acesta este un simptom prezent în grade diferite, de la pura
percepţie individuală a celui afectat care „nu mai gîndeşte normal” sau „nu se mai poate concentra ca înainte”, la blocaje cognitive serioase, care afectează performanţa la locul de muncă sau în societate.

8. Ideaţie negativă. Cel afectat are asupra sa o perspectivă sumbră – se simte lipsit de valoare, de sens, adesea se învinovăţeşte pentru „răul”
pe care îl provoacă apropiaţilor. Din păcate, aşa cum am arătat în exemplul doamnei din Dubai, cei apropiaţi confirmă adesea aceste temeri, hrănind cercul ucigător mental în care persoana afectată este deja prizonieră.

9. Ideaţie, planuri şi tentative de suicid. Pot fi gînduri recurente, dar pasagere care şoptesc „Ar fi mai bine pentru toţi dacă aş dispărea!” Din păcate, cel mai adesea, ele rămîn neverbalizate şi, pe măsură ce afecţiunea se transformă în maladie, cel prins în cătuşele ei de oţel începe să îşi pună întreaga energie rămasă în elaborarea unor planuri detaliate de suicid. 15% dintre cei care încearcă, îşi încheie acţiunea cu succes.

Precum Dante, coborîtor în „Infernul” lui, vom privi şi noi, îndeaproape, unele studii de caz – cele cu care presa din România a fost atît de iresponsabil de generoasă încît, după relatări „la loc de cinste” pe parcursul a săptămîni întregi, au reuşit să crească exponenţial cazurile de aruncare de la înălţime sau cel al persoanelor care ingerează substanţe toxice.

Pînă atunci însă, pentru că tot am început citînd din Jung, spun, pe scurt, povestea lui, de coborîre în infernul individual, pentru a-l explora şi a ieşi învingător, cu o nouă manieră de abordare a tratamentului afecţiunilor psihice. La finalul perioadei lui chinuitoare, de 16 ani de explorare a Sinelui, necunoscut pînă atunci, Jung stă de vorbă cu ceea ce lui i se pare a fi Demonul, dar se dovedeşte a fi Bucuria – prezentîndu-se oricum, sub forma de Roşu. Ceea ce află de la Roşu, care vine, fireşte, după Negru, este un lucru care îl va călăuzi pînă la sfîrşitul îndelungatei sale vieţi:

„Dacă nu eşti sfânt, nu văd de ce trebuie să fii atât de serios. Iţi strici toată plăcerea. Ce naiba e în capul tău? (…) Viaţa nu pretinde seriozitate, dimpotrivă, treci mai bine prin ea dansând.”

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • TRISTA REALITATE,DE RENUME INTERNATIONAL,CARE MACINA SI DISTRUGE UMANITATEA,SI NU ESTE SINGURA RACILA A PREZENTULUI,DESCURAJATOR? SAU POATE MOBILIZATOR?AVEM DE ALES!

    DOINA 15 mai 2012 21:05 Răspunde
    • Doina, pui o problema complexa intr-o maniera simpla – fermecator!
      In mare masura faptul ca depresia a fost incadrata printre cele mai teribile afectiuni ale lumii contemporane se datoreaza statisticilor si felului in care Occidentul a tot reinterpretat o intreaga statistica si simptomatologie in ultimii ani.
      Ca o curiozitate, pina in anul 1978 in DSM – una din scrierile de referinta – homosexualitatea figura ca afectiune psihica, in pofida noilor descoperiri din genetica si neuro-biologie!
      Lumea „normala” se pare, are nevoie de mai mult timp pentru sincronizare.
      Credinta mea este ca daca incercam sa ne informam din cele mai noi surse si sa ne cunoastem mecanismele interioare, vom reusi sa facem fata tulburarilor eului, de orice natura ar fi ele, fara sa mai avem spaima ca ne incadram in vreo patologie. Am avut si tristetea de a vedea oameni buni-zdraveni care au primit etichete psihiatrice si au fost distrusi pe viata, dar am avut si reversul medaliei – oameni cu manifestari nu tocmai din cele pe care le vedem des, care au fost capabili sa isi depaseasca conditia si sa devina, uneori, laureati de Nobel; sper ca toata lumea isi aminteste cazul lui Richard Nash, atit de limpede prezentat in „A Beautiful Mind”. Daca nu ati vazut, va recomand din toata inima – gasiti amanunte aici: http://www.imdb.com/title/tt0268978.
      Eu sper ca informatiile pe care le dau sa deschida o cale catre cunoasterea acestor afectiuni, dar si o cale catre sine. In orice caz, o cale catre a fi mai intelegatori si mai empatici!

      Michaela Burda 15 mai 2012 22:07 Răspunde
  • Povestea prietenei tale mi-a inclestat maxilarul.Stiu foarte bine despre ce vorbesti.Ma lupt cu mine de ani buni.In fiecare dimineata caut motive sa mai rezist o zi.Nu-i usor,nu-i deloc usor.Am fost la doctorul meu.Mi-a recomandat sedative pe baza de plante.Sunt obosita,am obosit sa pozez ca sunt bine,dar am constientizat ceva : nu suntem educati sa intelegem aceasta boala.Depresia e perceputa ca moft pana cand sinuciderea pune diagnosticul de nebunie.

    Clepsidra 16 mai 2012 5:35 Răspunde
    • Imi pare ca nevoia de a intelege e un bun motiv ca sa fim impreuna. Tu – cu intelepciunea unei clepsidre, care nu macina clipele intre nefericiri, ci construieste un alt fel de a masura viitorul, eu cu credinta ca vorba Buna desclesteaza nu numai maxilare, ci si vieti
      Se poate!

      Michaela Burda 16 mai 2012 9:02 Răspunde
  • Daca nu te-ai tavalit de frica umbrelor sufletului tau, daca Sinele nu ti-a ranjit amenintator, daca nu ti-ai privit, never, demonii in ochi…nu poti si nu ai voie sa presupui ca ai putea sa-i ajuti pe altii sau sa-i intelegi. Mihaela, tu poti sa-i ajuti tocmai pentru ca ii intelegi!
    Te imbratisez!

    Liliana 16 mai 2012 7:53 Răspunde
  • @Michaela

    Liliana 16 mai 2012 9:36 Răspunde
    • 🙂 Exista o vorba printre terapeutii care dau rezultate: ei pot, pentru ca au inceput prin a fi pacienti 🙂
      E unul dintre motivele pentru care il ador pe Jung, chiar daca – mai ales in cazul depresiei – nu i-as aplica niciodata metoda.
      Si eu te imbratisez si iti multumesc pentru ginduri!

      Michaela Burda 16 mai 2012 11:57 Răspunde
      • Mie dragelor.imi e foarte greu sa cred ca depresia este asa de des intalnita.Eu nu am avut pana la 42 de ani nici o problema,desi greutati pot spune ca am avut multe.Traiesc intr-un oras mic in nord vestul tarii si nu cunosc decat cateva persoane bolnave din familii de bolnavi psihic,insa eu cred ca sunt singura din oraselul meu,depresiva.Si sotul meu are EXACT aceiasi atitudine fata de boala mea ca si cel din Emirate.Si chiar il cred,pentru ca nu-mi place nici mie ce vad in oglinda daramite lui.Dar ce nu inteleg eu la al meu e ca nu ma lasa sa plec,el ma ameninta el pe mine ca daca plec,ii vai de capul meu.

        Rodica 16 mai 2012 12:27 Răspunde
  • Rodica, situatia ta este mult mai simpla decit a doamnei din Emirate – te rog sa ma crezi! Iar tu nu esti BOLNAVA – psihic, in nici un caz!
    Te rog sa observi ca, inca de la inceputul acestui set de articole, m-am ferit de cuvintul BOALA, BOLNAV sau PACIENT. In ceea ce priveste psihicul, oricum, nu stim atit de multe incit sa ne permitem sa punem eticheta de „bolnav” cuiva!
    Cred ca oamenii pot fi, la un moment dat, afectati de unele conjuncturi nefavorabile – fie ca ele vin din interior, din exterior sau din ambele directii. Dar cred, deopotriva, ca ne putem re-inventa, astfel incit sa exersam pe noi personal propria vocatie constructiva.

    Michaela Burda 16 mai 2012 13:18 Răspunde
    • Eu sunt perfect constienta de ce mi se intampla.Nu m-am gandit ca sunt in aceiasi situatie cu doamna din Emirate pentru nimic in lume.Am fost si eu in concediu in Cairo si Hurgada si am avut sansa de-a vizita casa unui musulman si am vazut suferinta femeilor de musulmani.Ei faceau plaja in slip si ele stateau toata ziua complet imbracate si acoperite pe fata.Am venit profund marcata de situatia lor.Si acum ca tot vorbim despre asta,ghidul nostru din Cairo,care are aceasta meserie de ani buni,intro discutie vizavi de mizerabilitatea vietii sotiilor lor,a spus ca el cunoaste si a lucrat cu sute de europeni si iertata-i fie exprimarea,a spus ca noi europenii suntem niste ipocriti.De ce?Pentru ca ei isi recunosc relatiile multiple,pe cand noi femeile ne prefacem ca nu vedem ca marea majoritate a barbatilor nostri inseala.Si ma intreba care-i diferenta intre barbatii musulmani si noi ortodoxi?
      Totodata Michaela eu stiu si mi-a spus si psihiatra ca eu pana nu voi divorta nu ma voi face bine.Inca nu m-am hotarat sa divortez asa ca ,va citesc si vorbesc degeaba.

      Rodica 16 mai 2012 13:33 Răspunde
      • Rodica, felicitari! Ai reusit sa citesti in textul meu ceva ce EU NU AM SCRIS nici o data! In schimb, TU AI DEDUS ca Dna din Emirate era sotia unui musulman – UN LUCRU NEADEVARAT!
        Pe de o parte, daca felul asta de a gindi functioneaza in favoarea ta, felicitari! Inseamna ca esti un creator inspirat al propriei existente!
        Pe de alta parte, poate fi o imensa capcana – pentru ca poti vedea, simti, presupune „realitati” care nu exista, spuse, facute, traite, simtite de alti oameni, si poti raspunde intr-o maniera care pe unii sa ii raneasca, pe altii sa ii confuzioneze. Iar asta sa se intoarca impotriva ta.
        Gindeste-te!

        Michaela Burda 16 mai 2012 16:31 Răspunde
        • Michaela,
          daca am facut ceea ce mi-ai scris a fost fara nici o intentie,crede-ma.Nu vreau sa derutez si sa ranesc pe nimeni,niciodata.Imi cer scuze de la tine si cine a mai citit postarile mele.

          Rodica 17 mai 2012 12:44 Răspunde
          • Nu-ti cere scuze – pt ca nu ai de ce! Ai facut un mare bine demonstrindu-ti TIE, in primul rind, cum interpretarile grabite te pot duce in alte locuri decit cele pe care le doreai!!!
            Sintem aici ca sa vorbim fara inhibitii, fara temeri, fara regrete, fara resentimente, fara granite, fara nici un fel de limitari! Eu, una, iti sint EXTREM de recunoscatoare ca ai facut lumina in felul in care voi aborda urmatorul subiect – legat de dinamica depresiei. Te imbratisez si iti multumesc!

            Michaela Burda 17 mai 2012 19:04
  • felicitari de abordare a unui subiect greu,mai putin discutat in tara noastra!multumesc

    lumi 16 mai 2012 17:40 Răspunde
    • Multam, Lumi!
      M-am apucat de vorbit despre asta pentru ca exista multe discutii si putine informatii folositoare, care sa ii ajute pe oameni sa afle prin ce trec si, mai ales, cum ies din asta!
      Eu multumesc mult pt lectura si incurajari!

      Michaela Burda 16 mai 2012 19:06 Răspunde
  • mihaela sunt o fosta depresiva,am cunoscut fundul negrului cum se zice.eu m-am tratat in germania ca locuiam acolo.trauma sufleteasca exista dar trebuie inteleasa si acceptata.am luat tratament pe o perioada lunga cu extract de sanziene.in formula as s.a vorbit despre el.iti schimba starea,am inceput sa rad si sa traiesc din nou.repet tratamentul toamna cam in septembrie -octombrie,imi este frica sa mai cad acolo,ma apuca disperarea numai daca sunt trista.acum citesc si asta denota relaxarea suprema pentru mine,sunt bine deci!sanatate multa tuturor si nu acceptati ca asa e viata,trista si neagra!!!!

    lumi 17 mai 2012 6:35 Răspunde
  • Lumi, multumesc mult pentru interventie! cu cit sint mai multe marturii despre faptul ca poti fi afectat de asa ceva, dar il depasesti, cu atit e mai bine. Ma inspira si ma motiveaza comentariile voastre!Multumesc!

    Michaela Burda 17 mai 2012 7:46 Răspunde
    • Eu merg la terapie de un deceniu si un pic.
      M-am mutat in alt oras, cu sotul, nu mai aveam prietene, familie etc. Cred ca am cautat un psiholog pentru ca mi-era grau sa spun secrete vecinei de scara.
      N-am luat niciodata vreun tratament medicamentos si nici nu s-a pus problema. Dar am fost constant la terapie. Am pierdut prima sarcina, mi-au murit parintii, s-au imbolnavit si au divortat fratii, mi-am descoperit sotul ca ma inseala… Toate cate incap in viata unui om.
      Nu cred ca am cazut niciodata in depresie, poate am fost pe langa. Dar faptul ca terapeutul a devenit asa, un fel de prieten de cafea, m-a salvat din multe nenorociri. Fara sa planuiesc asta.
      Discutiile acolo au avut menirea sa ma faca sa inteleg cum functionez pe dinauntru, am constientizat ca in viata unui om se intampla multe si nu esti intrebat daca vrei sau nu sa treci prin astfel de stari. Orice ar fi, trebuie sa faci fata. Pentru ca acesta este cursul vietii, pentru ca din asta este compusa viata.

      mika 17 mai 2012 11:04 Răspunde
      • Mika,
        sint fericita si onorata de prezenta ta aici!
        Savurez de mult comentariile tale pe paginile semnate de Alice si mi-as fi dorit sa avem un loc in care sa schimbam opinii, direct.
        Ador felul in care descrii „toate cite incap in viata unui om” si generozitatea cu care imi faci munca de descriere a cercului vicios – context -simptome.
        Bun venit in dialog, draga mea!
        Sper sa fie inceputul unei frumoase prietenii! 🙂

        Michaela Burda 17 mai 2012 18:58 Răspunde
      • Ce primire frumoasa!
        Recunosc, nu ma asteptam sa ma citesti. Eu doar ma plang, Michaela. Ma eliberez si mi-e bine ca-mi sar interlocutoatele in ajutor.
        Dar este si foarte adevarat ca mereu caut partea plina a paharului si nu admit ca eu am ghinion, sau vai ce mi se intampla. Este foarte bine sa discernem daca ceea ce ne afecteaza face parte din viata noastra sau a celor de langa noi.
        Ma lupt in gandurile mele cu depresia fratelui meu. Tu intelegi mai bine, i-au murit in brate amandoi parintii; nu mai pleaca de acasa, nu munceste, nu iubeste, nu sufera, este „asa cum trebuia sa fie”.
        Sta in casa in care s-a nascut si a crescut. Are o gradina mare si macar asta ma linisteste. Pentru el viata s-a terminat undeva unde n-a putut sa observe nimeni. Nu stiu de ce? Si nu stiu daca este mai rau pentru el sau pentru noi, cei care gandim altfel, cei care suferim altfel, din alte motive…

        mika 17 mai 2012 19:11 Răspunde
  • Cand am cazut in depresie, nu mi-a placut nici o clipa ce-am vazut in oglinda, am fost abandonata de sot, nu din cauza starii mele, starea a fost cauzata de abandonul de catre cel drag in favoarea alteia sub motivul „m-am indragostit”. Era ceva defect in casnicia noastra, nici acum nu stiu bine ce, n-am avut niciodata o discutie cu cartile pe masa despre ce a vrut el si n-a primit si viceversa.Poate si din aceasta cauza, a lipsei unei discutii sincere, rana sufletului meu supureaza non stop. Nici o pilula din lumea asta, naturista sau nu nu poate sa te aduca in lumea celor „vii”. Imi repet in fiecare dimineata ca ma iubesc si-mi multumesc ca reusesc sa ma dau jos din pat si sa intru in vartejul activitatilor zilnice, munca, etc. Va multumesc ca existati si ca vorbiti. Depresia nu e un moft.Cu drag

    Dida 17 mai 2012 8:52 Răspunde
    • Eu nu stiu ce sa-ti spun Dida, dar te-am citit.
      Dupa 12 ani de casatorie am descoperit ca sotul meu m-a inselat de cate ori a avut ocazia. Banuiam dar mi se parea ca sunt lipsita de bun simt daca ii aduc acest subiect pe tava! Cand mi-a confirmat toate banuielile am crezut ca o sa innebunesc. Dar apoi mi-am dat seama ca oricare ar fi fost langa el tot asa ar fi patit. Eu nu port nici o vina. Stiu cum arat, stiu ce am facut ca sa-l surprind, sa-l bucur…
      Si apoi… e greu si sa stai cu el si sa-ti amintesti ca a fost cu „X”, cu „Y”… (Daca munceste si vrea sa-l ierti, este posibil si sa uiti!)
      Poate gandul ca ai din nou libertate te poate alina. Poate s-a facut loc sa apara cel cate te va iubi numai pe tine. Dar nu renunta sa ai cea mai mare incredere in tine. Aceasta este doar o secventa din lungul drum pe care il ai de parcurs!

      mika 17 mai 2012 11:14 Răspunde
      • Multumesc Mika.
        Cum pot sa traiesc cu vina ca nu l-am inteles, ca inca il mai iubesc dupa 23 de ani impreuna si ca am gresit aproape impingandu-l in bratele alteia? E cumplit de greu si asta inseamna depresie, vina si neputinta.
        Dar pot sa traiesc cu linistea sufleteasca ca am vrut doar sa comunice cu mine atunci cand ceva n-a mai mers pentru el si nu s-a sinchisit sa o faca.
        E greu de dus povara asta a sufletului gri dar asa cum am mai spus, multumesc divinitatii si celor dragi ca ma ajuta cu gandurile lor bune sa ma trezesc dimineata sa pot face activitati cotidiene.
        Va doresc tuturor ceea ce imi doresc si mie.

        Dida 18 mai 2012 9:46 Răspunde
        • Draga Dida,si al meu s-a indragosstit de una cu 16 ani mai tanara decat el,dar al meu nu e destul de barbat sa-si lase averea sa se duca cu ea desi-i capiat dupa ea.Si-l cred ,parasuta are 1.70 si 44 de kilograme si rupta de saraca.Nu esti vinovata cu nimic ca s-a indragostit de alta.Nu toate femeile care sotii lor fac asa ceva,fac depresie.Si eu sufar de depresie cronica si nu mai pot sa lucrez(lucrez la serviciu tehnic de 17 ani).Sunt o invalida,dar nu pentru ca ma consider ca am o vina,ci pentru ca trebuie sa plec din acest oras,ca trbuie sa-mio las casa de 300 mp,construita de mine de la iarba verde la o parasuta,ca trebuie sa-mi caut eu depresiva alt loc de munca in alta localitate.Nu esti de vina ca s-a indragostit.25% dintre barbati o fac,spun statisticile.Nesansa mea si a ta,nu e faptul ca ei s-au indragostit ci faptul ca ne lasam distruse de asta.Eu iti doresc sa redevii pentru totdeauna cea care ai fost innainte de depresie Dida draga.

          Rodica 18 mai 2012 10:17 Răspunde
  • n-am disparut cu totul din peisaj… dar (pentru a cita oara?) eu sint din alt film… 🙂
    va citesc si-mi amintesc e o colega de servicu a mamei. de cite ori vedea barbati beti, sau barbati vorbind/comportindu-se vulgar zicea „Doamne, ce barbat am eu acasa!”. ea le avea pe ale ei cu sotul si familia ei dar parea ca „al ei” era cel mai „normal”. asa si eu sau, ma rog, cam asa ceva.

    unde se gasesc duduile acestea? de 1.70 si 44 kg??? dati-mi una! barbatii nu pleaca decit au pe altcineva. eu sint gata de divort. daca ma uit in spate n-am nici suspine, nici regrete si sint acolo unde furia a trecut, dezamagirea nu-si mai are rostul. dialogul trebuie pastrat de dragul puiului si atit. nu ma intereseaza nici casa, nici mobila… nu le-am facut singura ci impreuna dar sint gata sa plec sa construiesc ceva singura. si sa aleg si mobila tot singura. :)”urmatoarea” poate sa aiba tot! daca ea poate sa traiasca in locul aranjat de mine.

    de ce este asa de grav ca te paraseste omul care te-a inselat (un timp mai lung sau mai scurt de parca ar mai conta). te insela de cu mult mai inainte. de cind si-a lungit gitul prima data dupa alta. de cind a zis ca intirzie la serviciu si s-a dus la o bere cu baietii. si aia tot inselat e. corect?

    de ce sa stam in relatii care nu mai merg? ca sa desmonstram ce? si cui? oooffff

    iana 19 mai 2012 19:59 Răspunde
  • ooooofff!!! Iana!
    Mi-ai ridicat o piatra de pe inima!
    170/44 – e subnutritie! Aminteste-ti postul meu anterior despre greutatea anormala (ma rog, eu eram 173/47) 🙂
    Bineinteles ca e asa cum zici: cel mai terapeutic e sa ne vedem de vietile noastre, oricum, departe de toata toxicitatea pe care am indurat-o in preajma unor parteneri care ne desconsidera, detesta etc – chiar e treaba lor!
    Ador interventia ta!
    A adus multa lumina intr-un loc in care eu nici nu mai indrazneam sa intervin!
    Week-end minunat, draga mea!
    Multumesc!

    Michaela Burda 19 mai 2012 20:51 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title