„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

„Lăsaţi orice speranţă, voi, aceia care intraţi!”

de

Un caz: 173 cm, 47 kg

Am găsit în adolescenţă un citat pe care mi l-am pus pe perete şi care, rar, mă mai vizitează şi azi: „J’ai perdu ma vie non pas par delicatesse, mais par le manque de delicatesse des autres.” Aparţine unui autor pe care nu mi-l mai amintesc – poate Andre Maurois? – şi se poate fi tradus cam aşa: „Nu mi-am pierdut viaţa din delicateţe, ci din lipsa de delicateţe a altora”. Luaţi aminte: lipsa de delicateţe a altora nu e decît o scuză jalnică pentru că nu vrem să facem din viaţa noastră tot ce putem mai bun!

În 1997, în schimb, îmi suna în minte continuu şi mă gîndeam să îl las scris la finalul biletului meu de „adio”, în clipa în care îmi voi pune capăt zilelor. „Golul de potenţial” în care mă găseam începuse cam înainte cu un an: mi-am dat demisia din Televiziunea Română în luna martie 1996, în urma unei încleştări teribile cu şeful meu (Tudor Mărăscu – odihnească-se în pace!), care îmi interzisese pe nedrept o emisiune, iar în noiembrie, fix în ziua în care împlineam 2 ani de la căsătorie, în urma unei îndelungate perioade de fricţiuni, dintr-o combinaţie de orgoliu prostesc (al meu) şi răspuns violent (al partenerului meu) la o situaţie de viaţă complicată şi stresantă, mi-am făcut bagajele şi am plecat din „domiciliul conjugal” la mama.

La slujbă lucrurile luaseră o întorsătură cu adevărat dureroasă. Începusem, împreună cu Gabriel Cotabiţă şi o echipă mică de profesionişti dedicaţi, prima emisiune interactivă de la noi, iar Tele 7 abc atingea pe tronsonul de duminică după-amiaza audienţe impresionante.
Popularitatea noastră ajunsese atît de mare încît copiii se jucau în faţa blocului de-a „Mihaela şi Gabi” sau „Se întîmplă numai duminica”. În acelaşi timp, noi nu ne luam salariile cu lunile. O duceam rău de tot cu banii şi avusesem noroc să îmi mai pot găsi vreo două angajamente – care îmi plăteau un consum minim şi drumurile la birou. Soţul meu mă anunţase că va depune actele de divorţ. În fiecare dimineaţă, bunica mea îmi spunea cît de rău arăt. Cu mama nu comunicam – ea este şi azi genul de persoană care crede că, fie şi într-o căsnicie toxică şi abuzivă, femeia „trebuie să îşi facă datoria pînă la capăt”, iar cu prietenii nu aveam vreme să mă văd. Dacă reacţiile majorităţii publicului îmi ridicau moralul, erau şi momente cînd mizeriile verbale ale unor dezaxaţi mă copleşeau (mai ales că nemernicii se adunau tocmai cînd, în puţinul
timp liber, ieşeam la plimbare în parc cu dogul meu german). Ajunsesem să plimb cîinele la 5 dimineaţa, cînd profitam de goliciunea străzilor şi izbucneam în crize convulsive de plîns. Nici nu putea fi vorba să dorm – cînd cădeam lată, în jur de 2 – 3 noaptea, era un fel de zăcere, un fel de istoveală, un fel de letargie profundă, în care mintea mea se tot măcina pentru a găsi o soluţie de ieşire. Desigur, săream în picioare, disperată, şi mă gîndeam că nu voi avea ceva mai bun de făcut decît să îmi pun capăt zilelor. În week-end mergeam la şcoală, la MBA şi în loc să mă gîdesc cum studiile de business îmi deschid o nouă cale, eram copleşită de ideea că nu voi mai putea plăti cursurile şi se va duce pe apa sîmbetei tot efortul meu.

În 1998, colacul s-a aşezat confortabil peste pupăză! Venirea lui Aristide Buhoiu la conducerea Tele 7 abc a însemnat adîncirea catastrofei profesionale pentru că, în pofida succesului pe care îl aveam, studioul din care transmiteam s-a închis. Am făcut echipă cu Gabi, din nou, pentru prima ediţie privată a Festivalului „Mamaia”, dar în timp ce noi doream anumite standarde profesionale, cei care aveau responsabilitatea doreau numai profitul imediat, fără pic de consideraţie pentru planificarea pe termen lung. Vedeam că ştiinţa mea de business, în loc să funcţioneze precum calul alb înaripat al lui Făt-Frumos în lupta cu balaurul, iscau conflicte ascuţite rău cu cei care voiau
competenţa mea, nu şi punctul meu de vedere.

În iarna lui 1998, cînd, în fine, am ajuns la medic, cîntăream 47 de kilograme la 173 de centimetri înălţime. Cînd am intrat în cabinet, doamna doctor a început să urle la mine să nu mă apropii de ea şi mi-a scris urgent o recomandare pentru spitalul „Colentina” – la boli infecţioase –
cu imperativul de a-mi face toate analizele, dar mai ales testul HIV. Ca mai toată lumea, am ajuns la tot felul de bio-energo-terapeuţi, care mă „îmbărbătau” spunîndu-mi tot felul de tîmpenii despre „aura neagră” care mă însoţeşte. Colaborările mele m-au dus către firme şi personaje din ce în ce mai teribile, iar interviurile pentru un nou job se soldau, invariabil, cu zîmbetul care îmi spunea că sînt „prea calificată”, după ce conversaţia se învîrtea în jurul întrebării care mă distrugea psihic: „De ce aţi plecat din televiziune – aveaţi un succes extraordinar! Noi de la tv vă ştim!” Iar prietena mea cea mai apropiată, la vremea respectivă, mă tîra prin biserici, unde nişte funcţionari în sutane ne cereau să punem şi banii aferenţi lîngă acatiste. Vai!

Mi-am revenit cu sprijinul unui Bărbat, care s-a întîmplat să fie şi un adevărat Domn. Relaţia noastră a debutat într-un cadru de business şi a devenit, pe negîndite, extrem de apropiată. Delicateţea cu care mi-a oferit sprijin, fermitatea cu care mi-a stat alături, graţia cu care a fost prezent în viaţa mea ori de cîte ori am avut nevoie de el, vor rămîne în sufletul meu ca o icoană.

Contextul depresiei

Am povestit cele de mai sus nu pentru că mi-ar plăcea să-mi exhib rănile – dimpotrivă! – ci pentru că îmi doresc să ştiţi că înainte de a fi terapeut am fost un pacient nediagnosticat, ca majoritatea celor care îşi caută, singuri şi disperaţi, căi de ieşire din coşmar. Mai mult, vreau să
arăt că există viaţă – una chiar frumoasă, surprinzătoare, interesantă – şi după episoade în care ne găsim lipsiţi de resurse şi perspectivă.

Convingerea mea este că depresia se învaţă. Rudele de gradul I al celor suferinzi de această afecţiune au un risc pînă la de 3 ori mai mare decît persoanele provenind din familii neafectate de a prezenta toată gama de simptome!

S-au făcut studii genetice susţinute pentru a se descoperi o genă „depresivă” – şi nu există, pînă în clipa de faţă, nici un rezultat concludent. În schimb, copiii care se prezintă pentru consultaţii, în mod cert au printre cei din mediul apropiat persoane cu tulburări de stare, de la care asimilează, fără să vrea, maniere de gîndire şi comportament. Un părinte depresiv, care „vede lumea în negru”, îi va transmite copilului acelaşi
şablon de percepere a lumii. „Orice ai face, n-ai cum să reuşeşti! Acolo ajung numai cei care au bani!” sau „Bărbaţii sînt toţi nişte porci! Să nu ai încredere în niciunul, niciodată!” sau „M-am sacrificat ca să te cresc, şi tu, copil nerecunoscător, faci numai prostii!” sînt fraze care tronează în nişte mentalităţi limitative şi extrem de dăunătoare. Partea cea mai proastă vine din faptul că implică un mare grad de INCONŞTIENŢĂ – părinţii transmit, inconştient, către copii, maniere de gîndire şi interpretare a lumii care îi vor marca pe viaţă pentru că, inconştient, ei le asimilează fără a avea abilitatea de a le filtra. Se dezmeticesc tîrziu, dacă o fac vreodată, şi cheltuiesc ani preţioşi de viaţă pentru a ieşi afară din groapa existenţială în care i-au împins, fără răutate şi fără ştiinţă, tocmai cei care erau acolo ca să le dea toate şansele din lume.

La sfîrşitul anilor 1970, cînd John Grinder şi Richard Bandler scoteau pe piaţă una dintre cele mai eficiente metode de tratament, pe care o denumeau „Programare neuro-lingvistică”, neuroştiinţa abia căpăta viaţă. După două decenii, un grup de cercetători italieni aveau să descopere o formaţiune neuronală care ne facilitează învăţarea (inclusiv a limbii) şi relaţiile cu cei din jur – „neuronii-oglindă”. Datorită lor, ajungem să percepem şi să interiorizăm comportamente, stări, sunete, maniere de raportare la realitatea înconjurătoare. Ei sînt „tastatura” pe care cei care ne au în grijă din primele zile de viaţă apasă şi ne instalează şabloanele, asemeni creatorilor de programe de calculator. Pot să fie corectate, înlăturate, înlocuite manierele de gîndire şi comportament dobîndite în copilărie? Sigur că da! Doar că, exact ca la calculator, asta ajunge să se întîmple, adesea, după o prăbuşire a sistemului.

Iată – mai ales pentru părinţi – o temă extrem de serioasă de meditaţie!

Contextul social mai larg în care ne desfăşurăm existenţa poate contribui şi el la apariţia depresiei. Mă tem că la români, cei care încă trăiesc în România sau cei care s-au maturizat pe plaiurile mioritice, riscul este cu atît mai mare. Pentru că societatea din ţara a cărei limbă o vorbim
favorizează şi chiar cultivă stress-ul – permanent, sub toate formele lui. Din momentul în care păşim afară din case, dimineaţa, şi sîntem întîmpinaţi de bieţii patrupezi aruncaţi pe drumuri tot din iresponsabilitate şi inconştienţă, de mizeria de pe străzi, de nesimţirea din trafic, de felul în care oamenii se împing la cozi, de agresivitatea gratuită în relaţiile de muncă, de lipsa generală de respect, pînă cînd punem capul pe pernă, obosiţi de grotescul şi inutilitatea de pe ecranele tv – nu prea găsim conjuncturi în care să ne simţim confortabil.

Ciobanul mioritic – cel pe care Lucian Blaga l-a considerat ca mitul emblematic al spiritualităţii româneşti – e, în esenţă, depresiv. El nu are ceea ce poate fi definit ca „episod depresiv sever” – el suferă, ca mulţi dintre contemporanii românii, de o stare de inacţiune, de lipsă de bucurie, de abandon în faţa vieţii, aşa cum va veni ea. Nici măcar nu îşi pune problema că îşi poate modifica destinul! Cum spun versurile unui geniu hip-hop – el e „mulţumit să îndure”.

La ultima venire în ţară starea generală de deprimare a fost, pentru mine, şocantă. Absolut fără nici o excepţie, conversaţiile s-au învîrtit în jurul a „cît ne e de rău”. Dacă îndrăzneam, timid, să sugerez că, poate, mare parte din „rău” e opera noastră, a felului în care lăsăm tăvălugul
vieţii să treacă peste noi, fără prea mare opoziţie (a se citi coloană vertebrală), eram privită cu suspiciune sau de-a dreptul cu ură – gen „sătulul nu crede la ăl flămînd”.

Este, în cotidianul din România contemporană, o depresie surdă, continuă – pe care o înţeleg şi mi-o explic, nu numai prin modelul
ciobănaşului, ci şi prin sindromul neputinţei învăţate, care a marcat istoria modernă a ţării noastre. După al doilea război mondial, în cei 50 de ani de comunism, în care am intrat grăbiţi, cedîndu-ne prea uşor demnitatea în ghearele roşii, fiecare generaţie a învăţat să supravieţuiască – iar nu să trăiască! E o mare diferenţă! Iar în numele nenorocitei de supravieţuiri, am învăţat să minţim, să trădăm (credinţe, pe alţii şi pe noi înşine), să ne abandonăm orice dat al personalităţii care, cumva, ne-ar fi făcut să „ieşim din rînd”, să ne rumegăm în tăcere suferinţele, neîmplinirile, nemulţumirile. Şi, da, să ne plîngem de milă în şoaptă, pe la colţuri. Atît de mult ne-am învăţat cu gîndul că „orice am face nu se schimbă nimic”, încît a devenit o profeţie împlinită! Într-o ţară care, aparent, se modernizează şi se sincronizează cu lumea, noi rămînem proprii noştri prizonieri.

Nicăieri în lume, sub nici o formă, vreun moderator de televiziune – care, culmea! are succes! – nu poate ieşi să îşi insulte telespectatorii. Se poate doar in România! Niciunde pe planetă, nu se găsesc politicieni care să îşi îndemne cetăţenii să-şi părăsească ţara – ca şi cînd, dacă ar alege să rămînă, ar trebui să abandoneze orice speranţă! Doar în România! Nici un popor din lume nu spune despre sine că e o naţie de hoţi, curve şi incapabili – doar noi despre noi! Şi nu e vina noastră – contextul social de azi e rezultatul a 50 de ani de distrugere spirituală sistematică a poporului român, la care s-au adăugat încă 20 de derută şi bălăceală între goana după înavuţire şi speranţa că „cineva va face ceva” (dar nu noi, personal, pentru că nu putem!).

Am discutat pînă acum, pe larg, cîţiva dintre factorii pe care i-aş numi „de mediu”, meniţi să favorizeze instalarea şi persistenţa stărilor
depresive.

La apariţia unor astfel de stări pot contribui şi o seamă de dezechilibre în biochimia organismului sau alte disfuncţii organice (bolile
cronice fiind primii candidaţi în generarea depresiei, ca o consecinţă psihologică directă a stării fizice degradate a persoanei afectate). Să
încercăm o survolare a factorilor biologici care pot favoriza apariţia stărilor depresive:

1. Dezechilibre bio-chimice. Dezechilibre în producţia de substanţe neuro-transmiţătoare, dar mai ales dezechilibrele hormonale pot fi responsabile de instalarea stărilor depresive – întîlnite adesea, simdromul disforic premenstrual sau depresia post-natală sînt consecinţe palpabile ale unor astfel de carenţe organice.

2. Afecţiunile cronice cum sînt cancerul, diabetul, bolile cardiace soldate cu accidente vasculare şi /sau demenţa senilă, tulburările de personalitate – pot fi, fiecare în parte, facilitator al tulburărilor de stare.

3. Abuzul de substanţe toxice este, în aceeaşi măsură, o afecţiune asociată stărilor depresive în măsura în care este şi factor favorizant. Mai ales în cazul bărbaţilor, tentaţia de a bea un păhărel ca să îşi ridice moralul este una extrem de mare. Un studiu realizat recent în Marea Britanie a arătat că 25% dintre bărbaţii chestionaţi, dintr-un eşantion reprezentativ la nivel naţional, declară că n-au habar ce e depresia şi cum să se comporte în cazul unui diagnostic. Chiar dacă, pe moment, recursul la alcool poate ajuta, pe termen lung este unul dintre partenerii letali ai depresiei! Intoxicaţia alcoolică generează dezechilibre organice la multiple nivele, iar cei care abuzează de el, pe parcursul unui episod depresiv, îşi cresc dramatic riscul de sinucidere sau de apariţie a unor boli de sistem – cel mai adesea, cancer.

4. Medicaţia pentru diferite afecţiuni este un contributor care trebuie luat în considerare. Întreruptă în momentul apariţiei simptomelor depresive, ea nu poate fi un factor de risc major. Nu voi osteni să pledez pentru RESPONSABILITATE, inclusiv în felul în care ne luăm medicamentele! Dacă observăm atent ce se petrece cu noi, dacă dăm atenţie eului, măcar la fel de multă cum dăm slujbei sau pasiunilor pe care le avem, vom putea cere medicilor alternative care să nu ne afecteze.

Să încercăm şi o sistematizare a factorilor sociali care potenţeză stările depresive:

1. Presiunea mediului proxim, familial. Adesea, ceea ce se cheamă afecţiune distimică – o tristeţe, o nefericire pe care ajungem să o resimţim ca fiind parte din fiinţa noastră, în fapt, cea mai insidioasă şi des întîlnită formă de depresie – se instalează în copilărie sau adolescenţă, în efortul copilului de a face faţă unor cerinţe care sînt prea mari, prea multe, prea coercitive. Un copil cu înclinaţii umaniste „împins” de părinţi să devină inginer. Un copil cu înclinaţii sportive, constrîns să exerseze la un instrument ore în şir. O fetiţă care visează zi şi noapte să devină balerină, dar care trebuie să meargă la olimpiade de ştiinţe exacte. Un băieţel cu inima frîntă că „tăticul lui l-a părăsit”, obligat să nu plîngă. Cazurile sînt nenumărate şi sfîşietoare! Implor încă o dată părinţii: fiţi responsabili, respectuoşi şi protectori faţă de copilul dumneavoastră şi emoţiile lui! Asta se presupune că ar trebui să facă un adult, nu să îşi hingherească odrasla către culmi de glorie care, poate, nu i se potrivesc.

Tot aici se încadrează parteneriatele cu persoane abuzive – indiferenţa, lipsa de rezonanţă emoţională, comportamentele care afectează demnitatea partenerului, ca şi integritatea lui fizică şi /sau mentală, tot ABUZ se cheamă!

2. Presiunea mediului extern – concretizată în inegalităţi evidente între grupurile sociale, sărăcie, bariere economice greu de înlăturat în calea accesului la dezvoltare în societate, lipsa de acces la educaţie – este, cu toate aceste aspecte ale ei, un factor cu un cuvînt greu de spus în instalarea şi evoluţia depresiei.

Şi, în fine, categoria cheie, cu rol major în etiologia depresiei – factorii psihologici!

1. Vulnerabilităţi instalate în individ, pe parcursul evoluţiei lui către maturitate. Lipsa stimei de sine, imaginea de sine distorsionată, incapacitatea de maturizare sînt, toate, nu trăsături de personalitate cu care ne naştem, ci consecinţe ale felului în care adulţii care ne aveau în grijă s-au comportat cu noi. Toate devin fundaluri pe care vor defila în voie eşecurile şi depresiile noastre.

Unul dintre cele mai cutremurătoare cazuri l-am întîlnit la un seminar internaţional despre trauma transmisă între generaţii – era vorba de o mamă care avusese o copilărie petrecută în preajma unor părinţi care îi administrau bătăi cumplite şi pedepse dintre cele mai grave, de la încuiatul în pivniţa cu şobolani pînă la nopţi întregi petrecute în coteţul porcului, fără hrană sau apă. Devenită la rîndul ei, cam de timpuriu, mamă, această femeie se zbătea între dragostea sufocantă pentru copilul ei (din păcate, tot o fetiţă) şi comportamente violente pe care nu şi
le putea reprima. Cu toate astea, a apelat la ajutorul terapeuţilor pentru că fata ei „avea un comportament anormal cu păpuşile”- le bătea, le rupea hainele sau chiar le dezmembra, aruncîndu-le cît colo prin încăpere. Sub pretextul unei întîrzieri impuse de program, terapeutul a lăsat-o cu fata într-o cameră plină de jucării. În scurtă vreme, comportamentul mamei, cînd super-protector, de tipul „nu te juca cu asta că ai să te răneşti!”, „nu face aşa că ai să cazi şi o să te doară”, cînd violent, cu palme dureroase şi smucituri administrate copilului „neascultător”, avea să se developeze în toată splendoarea lui. Reacţia mamei la vederea filmului a fost una de plîns convulsiv – şi nici noi, ditai terapeuţii prezenţi în sală, nu ne-am simţit mai bine. Aviz amatorilor!

Un alt caz – este o fostă clientă a mea, o persoană cu o impresionantă carieră în management internaţional, căreia îi era imposibil să vorbească în public. Sub pretextul că dă ocazii de afirmare colegilor mai tineri din echipă, ea elabora din vreme prezentările, le repeta meticulos cu cel desemnat să prezinte şi superviza fiecare vorbă. Pînă într-o zi cînd colegul mai tînăr a avut ghinionul unui accident de maşină şi ea a trebuit să se ridice să vorbească în faţa consiliului director. Stresul ei a fost atît de mare încît a făcut pe loc un atac de panică, după care s-a cufundat într-o depresie majoră, care îi punea în pericol cariera. În momentul în care am întrebat-o „ce s-a întîmplat?”, mi-a răspus cam răstit: „Tocmai
ţi-am spus!”. Iar eu i-am replicat: „Nu acum. Atunci – ce s-a întîmplat ATUNCI?” A început să plîngă şi a povestit cum, la o masă festivă de Crăciun, în faţa colegilor tatălui şi mamei ei (ambii oameni bine situaţi, cu profesii şi realizări mari), a fost obligată să spună o poezie, fiind urcată pe un scaun, în sufragerie – şi s-a blocat! Tatăl a început s-o pălmuiască şi să-i urle în faţă că e o „capră idioată, bună de nimic”. Mama i-a luat înapoi cadourile şi le-a dat unor copii „care ştiu cum să se poarte”, după ce, fireşte, a încuiat-o în camera ei. Din momentul respectiv nu a mai vorbit niciodată în public şi s-a decis să le facă părinţilor ei cadou toată viaţa ei, trăită „ca un copil cuminte”, în timp ce ei i-au dăruit o depresie cronică. Splendid!

2. Traumele – evenimente, în general  violente, care afectează profund, pe termen imposibil de specificat şi planuri multiple (emoţional, cognitiv, psihologic) un individ. În depresie, ele sînt, cel mai adesea, „comandanţii de paradă”, tamburii majori ai dezechilibrelor psihologice majore.

Este adevărat că preocuparea primordială a unui organism viu este să supravieţuiască. Totuşi, sînt situaţii în care, în conjuncturi  surprinzătoare, pentru care nu avem cum să ne pregătim, viaţa ne oferă experienţe greu de asimilat. Pierderea unui copil în accident de
automobil. Pierderea tuturor membrilor familiei într-un accident în care tu eşti unicul supravieţuitor (dacă trebuie să fie într-adevăr cel mai negru scenariu, atunci tu eşti şi cel responsabil de asta pentru că, de pildă, te aflai la volan şi nu ai dat prioritate). Experienţa de combatant activ într-un conflict armat. Experienţa de victimă a unor abuzuri fizice şi /sau emoţionale intense şi /sau de durată – iar în acest ultim caz, în experienţa mea, formele grave de depresie sînt cele mai „roz” dintre consecinţe.
S-au văzut şi cazuri în care presa a raportat sinucideri ale unor adolescenţi pentru că au căzut la examenul de bacalaureat sau, mai nou, au pierdut locurile fruntaşe la olimpiade – acestea sînt situaţiile în care evenimentul în sine, perceput de persoana în cauză ca un „eşec major”, este doar „cireaşa de pe tort”, finalul care încununează o serie întreagă de disfuncţii de stare, pe fondul unor vulnerabilităţi inculcate, trecute pînă atunci cu vederea de cei care ar fi fost chemaţi să le observe, din pură ignoranţă! În spatele fiecărui suflet de copil sau adolescent pierdut
în ghearele nemiloase ale depresiei stă un părinte de o iresponsabilitate criminală!

În cazul în care nu aţi văzut programul, aveţi aici un link la emisiunea coordonată de Carmen Avram, difuzată luna trecută sub genericul „Săracii copii bogaţi” – veţi vedea la ce mă refer! http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/saracii-copii-boga-i-128.html

Să mă justific – de ce nu încadrez aici divorţul, chiar dacă o bună parte din literatura de specialitate o face. Divorţul este starea – legalizată sau nu – de fractură a unei relaţii parteneriale în legătură cu care avem aşteptarea că va dura „pînă cînd moartea ne va despărţi”. Băgaţi de seamă – aşa cum povesteam la început, am fost eu însămi într-o stare depresivă care era să îmi curme viaţa, în urma unui divorţ. Dar starea în care am alunecat nu a fost consecinţa acţiunilor altcuiva – ci numai a modului meu de a gîndi, a orgoliului meu prostesc, a grijii majore faţă de „imaginea mea” în lume, a felului cumplit în care mă invinovăţeam şi îmi atribuiam mie toată povara eşecului marital. Total, complet şi definitiv aiurea! Puţin echilibru, puţină analiză aprofundată de sine, puţină deschidere şi puţină cultură psihologică vă scapă – pentru totdeauna – de asemenea sincope! Credeţi-mă! O parafrazez a mia oară pe Ivana Trump: „Fetelor, nu vă luaţi lumea în cap! Luaţi-le lor tot ce puteţi lua!” E cea mai bună terapie împotriva depresiei post-maritale! La care aş adăuga, cu voia voastră şi din experienţa mea, un amant inteligent, amuzant şi flexibil!

Sincer, îmi propusesem să scriu azi nu numai despre context, ci şi despre simptome – se dovedeşte că nu am fost realistă şi că, încă, nu ştiu să fac diferenţa dintre experienţa de terapeut, care, uneori, poate fi înviorătoare, pentru că vezi imediat cauzele şi intervii eficient, şi cea de scriitor, în care, cazurile despre care scrii (şi multe altele!) îţi copleşesc mintea şi sufletul.

Ca să vă ridic moralul, tabloul din imaginea alăturată, pictat în 1895 de Edvard Munch, ca expresie a unei depresii crunte, tocmai a fost vîndut (pe 2 mai 2012) cu 120 de milioane de dolari.

Să ne revedem cu bine la post-ul următor, despre simptome.

Pînă atunci, nu uitaţi: terapia cu pantere există şi funcţionează!

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • E X C E L E N T!!!!!!!!!!

    Dora 9 mai 2012 19:28 Răspunde
    • Dora, e genul de comentariu absolut terapeutic! 🙂 Te imbratisez cu multumiri multe!

      Michaela Burda 9 mai 2012 20:30 Răspunde
  • Felicitari, felicitari, felicitari! 🙂 Sa luam aminte!

    ioana 9 mai 2012 21:43 Răspunde
    • Ioana, multam de apreciere si sprijin! Ma motiveaza mult comentariul tau!

      Michaela Burda 9 mai 2012 22:34 Răspunde
  • FELICITARI,CORECT SI PROFUND ARTICOL SI DUREROS DE ADEVARAT PENTRU MAI TOATA LUMEA.MEREU M AM INTREBAT DE CE NIMENI NU SE OCUPA DE INDIFERENTA SI NEPRICEPEREA PARINTILOR NOSTRI SI DE SANATATEA PSIHICA,MORALA,SENTIMENTALA A PROGENITURILOR NOASTRE ,INAINTE CA RAUL SA SURVINA!!!!!!!!!!

    DOINA BOTICA 10 mai 2012 3:46 Răspunde
    • Doina,
      asa cum stii, la un moment dat am obosit sa fiu pacient si m-am gindit ca pot aduce macar un pic de sprijin pentru cei care cauta o cale. Multumesc ca esti alaturi de mine!

      Michaela Burda 10 mai 2012 8:15 Răspunde
  • Un articol cuprinzator si complex, care atinge multe puncte fierbinti ale realitatii societatii romanesti in paralel cu depresia. Si eu am remarcat acelasi sentiment de defetism  si confuzie generalizata la ultima mea vizita in Romania, ceea ce m-a indurerat profund. 
    As vrea sa comentez putin despre ceea ce cred eu ca a fost cel mai mare rau pe care comunismul  l-a facut acestei natii  si anume atrofierea pana la disparitie a conceptului de libertate personala. Cand spun libertate personala nu ma refer la imposibilitatea de a calatori peste hotare, asa cum multi au perceput-o , ci ma refer la abilitatea individului de a face propriile alegeri legate de propria persoana, cu implicarea responsabilitatii personale pentru alegerile facute. Din cauza acestei atrofieri, chiar daca azi oamenii sunt liberi, ei nu stiu de fapt cum sa fie liberi. Urmarile devastatoare ale celor 50 de ani de indoctrinare se resimt si se vor resimti inca cateva generatii pentru simplul motiv ca generatiile prezente, care formeaza generatiile viitoare, nu au suficienta forta sa se autoeduce si sa se schimbe atat de profund incat sa poata produce un impact asupra celor ce vin din urma. Nu cred ca exista un quick fix pentru aceasta problema, dar eu am incredere in puterea de reformare a generatiei tinere.

    Cand m-am mutat in SUA, primul lucru care m- a frapat a fost faptul ca nu am auzit pe nimeni spunand ” Nu se poate”.  Dimpotriva, toti oamenii, incepand de la copilul mic care tipa pentru ca voia sa manance singur in loc sa fie hranit cu lingurita de catre mama sa, si pana la batranii de 83 de ani care prefera sa munceasca  si sa aiba o viata activa decat sa se pensioneze, demonstreaza ca se poate, ca este in puterea lor sa faca, ca au forta, pregatirea, ambitia si incapatanarea sa faca ceea ce doresc. 

    Mihaela, astept cu nerabdare viitoarele tale postari. Multumesc pentru timpul investit si dedicatia ta.

    Abigail 10 mai 2012 4:58 Răspunde
    • Abi – multumesc din suflet pt incurajare, dar mai ales pentru cuvintele „ESTE IN PUTEREA LOR SA FACA”!
      Sper ca multa lume se va gindi la asta!

      Michaela Burda 10 mai 2012 8:20 Răspunde
  • Ce bine mi-ar fi prins acest articol acum vreo doi ani, cand am trecut printr-o situatie similara… 🙂
    Dar am razbit atunci, si singura mi-am dat seama de influenta parintilor (fara sa ma documentez, fara sa am cunostinte despre psihologie, etc). Inca nu sunt bine, inca mai am de lucru astfel incat sa spun ca sunt „ca noua”, dar cel putin acum sunt pe drumul cel bun. As fi preferat sa nu traiesc acea despresie crunta, insa acum cred ca altfel nu as fi inteles anumite lucruri, nu as fi renuntat la altele, nu as fi fost omul de acum, mai intelept putin.

    Anne 10 mai 2012 9:07 Răspunde
    • Anne, stii cum se spune – ce nu te omoara, te intareste!
      Imi cer iertare si de la tine si de la mine ca nu m-am apucat de scris mai devreme – si promit ca voi recupera timpul pierdut!
      La buna vedere! Multam ca ai trecut pe aici 🙂

      Michaela Burda 10 mai 2012 9:12 Răspunde
  • Stind un pic pe ginduri mi-am dat seama de cate ori mi-am pus singura o stavila in fata.De parca mi-a fost mai usor sa ramin blocata intr-un cerc vicios in loc sa schimb ceva -orice-cat de putin, dar sa indraznesc sa-mi asum consecintele…Poate n-ar fi rau sa venim cu un un slogan ca acelea’Hai sa facem mai mult sport”sau „Hai sa nu ne mai plingem ci sa actionam”-HAI SA NE DEBLOCAM!!! 🙂

    hanna 10 mai 2012 10:57 Răspunde
    • Excelent slogan, Hanna! Eu votez pentru!

      Michaela Burda 10 mai 2012 13:04 Răspunde
  • Felicitari pentru articol! cred ca ma sunt multe de spus pe tema asta din pacate.

    roxana 10 mai 2012 12:27 Răspunde
    • Da – e o tema cu multe fatete pentru ca sub genericul „depresie” se inscriu o gramada de afectiuni care, adesea, trec neobservate.
      Din pacate nici macar pe site-uri de specialitate din Romania nu am gasit informatie structurata, completa, asa ca voi continua sa scriu…
      Multumesc pentru cuvintele frumoase!

      Michaela Burda 10 mai 2012 13:07 Răspunde
  • Multumesc Michaela… foarte bine scris, spus… e de ajuns sa stai un an departe de Romania si cind te intorci in vizita sa simti exact ce ai spus tu. vaitatul asta excesiv ma scoate din minti. starea depresiva se simte de cind aterizeaza avionul pe Otopeni. deznadejde. impacarea generala: ‘e Romania, ridicam din umeri, avem explicatia „asa e viata”. o repeta ai mei, o mai repet si eu citeodata. si mi-a raspuns copilul meu cind avea doi ani: „Mami asa e viata citeodata spun ca vreau la oala si citeodata nu..” 🙂
    la mine depresia s-a instalat in urma unui cumul de postpartum, stres la serviciu si culmea, un barbat pe care nu cred ca l-am cunoscut indeajuns de bine inainte de a-l face tatal copilului meu. am citit destul mult ca sa-mi dau seama ca fusesem abuzata emotional. este un abuz destul de serios. daca discutia pe blog va ajunge la felul acesta de abuz- ca parte „vinovata” de instalarea depresiei voi dezvolta cu propria experienta fiindca sint gata sa ajut pe orice este pregatit sa se lupte cu abuzul emotional. indraznesc chiar sa spun ca, daca vom citi despre Madalina Manole vom ajunge la abuzul emotional. am urmarit „cazul” si cred ca nu gresesc cind afirm ca in fara de postpartum depresion Madalina a fost „ajutata” si de alti factori.

    iana 10 mai 2012 17:43 Răspunde
    • Iana, fiul tau a pus punctul pe „i”! 🙂
      Cind m-am apucat sa scriu am facut-o mai intii pentru ei, cei care sint acum la inceput de viata – si merita s-o traiasca omeneste, nu sa se impace cu ideea ca trebuie sa indure! „Daca asa e, nu inseamna ca asa e bine sa fie!” spune o replica din filmul „Australia” – cred cu tarie in adevarul ei!

      Da – vom vorbi despre Madalina. In pofida oricaror reguli ale decentei si bunului simt, presa din Romania a relatat pe larg cazul. Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii, pot fi acuzati de crima impotriva publicului cititor! Si de incalcarea demnitatii umane. Dar pentru ca sintem in Romania, ma voi folosi de cit de detaliat a fost relatat cazul pentru a indica exact „ajutorul” de care a beneficiat bietul ei suflet ranit. Madalina a fost tratata cum este si memoria ei – cine ar fi rezistat?!
      Un bun exemplu pentru faptul ca lipsa de bun simt, bigotismul, lipsa de cultura, dar mai ales lipsa de respect pot ucide. Din pacate, impotriva acestor infractiuni nu exista nici o lege – doar „acces direct” la miracolele pe care le pot produce!

      Michaela Burda 10 mai 2012 18:17 Răspunde
    • Iana,si eu cred ca am facut depresie,nu datorita adulterului sotului meu,ci abuzului emotional.Eu am ajuns sa cred ca cine abuzeaza emotional de altcineva ,are el insusi probleme psihice grave, pe care nu si le recunoaste.Nu e usor sa discuti pe un forum despre ce inseanmna(in fapte) un abuz emotional.

      Rodica 11 mai 2012 8:49 Răspunde
      • E un ciclu emotional greu, care cred ca merita parcurs:
        1. retraiesti – mental – ca sa poti povesti/scrie
        2. impartasesti
        3. INTELEGI – la nivel constient – ce s-a intimplat
        4. Gasesti rezonanta, sprijin, consiliere de la partenerii de dialog
        5. Actionezi – ca sa nu ti se mai intimple si sa ii feresti si pe altii (mai ales pe cei tineri si expusi).
        6. Te vindeci.
        Cine se poate plinge ca nu i se vindeca un cucui, daca el se da in continuare cu capul de perete?!
        Curaj! Noi sintem linga tine!

        Michaela Burda 11 mai 2012 10:39 Răspunde
        • Va multumesc din suflet!

          Rodica 11 mai 2012 11:26 Răspunde
          • Si noi tie! 🙂

            Michaela Burda 11 mai 2012 15:38
  • Fa-bu-los!
    Esti fantastica si te iubesc!!!

    Carmen Voinea-Raducanu 10 mai 2012 20:37 Răspunde
    • Si eu te iubesc si te imbratisez cu tot sufletul!

      Michaela Burda 11 mai 2012 6:41 Răspunde
  • sorry pentru confuzie. cind scris copilul… copilul e o fetita de 4 ani.

    iana 10 mai 2012 21:45 Răspunde
    • Eu sorry!:-) In subconstientul meu e mereu un baietel 🙂
      Uite ca reformulez, ca sa fac fetelor o reverenta: Fiica ta a pus punctul pe „i”!
      Dar sarcina ta e cu mult mai grea, in conditiile astea, pentru ca fetele sint mult mai sensibile la modificarile emotionale ale celor din jur – s-au facut studii care arata ca la 2 ore de la nastere fetele raspund semnalelor adultilor, chiar si la cele mai subtile. Mult noroc, amindurora! Iar tie, multa energie si inspiratie in jobul complicat de mama de fata:-)

      Michaela Burda 11 mai 2012 6:47 Răspunde
  • buna Mihaela. Vreau sa te felicit pentru articolele pe care le scrii. Explici cu multa dragoste pentru noi, cele care te citim si aplici ceea ce predici. Este foarte adevarat ca sabloanele trasate in copilarie si o cariera prost aleasa (nu neaparat din vina parintilor) sunt cai sigure de a cioparti un om, care la un moment dat se simte alcatuit din bucati colturoase si indepartate una de cealalta si se vede consternat in fata mozaicului si zice: care din partile astea sunt eu, care sunt chestii imprumutate, ce sa las in spate si cum sa leg ce ramaine intr-un tot armonios? Noi cei care acum incercam sa ne reconstruim cu dragoste vom avea raspunderea de a face mai bine cu copii nostri. Cred ca ar trebui mai multa bunatate si fiecare sa se poarte cu ceilalti asa cum ar vrea sa fie tratat, la randul sau.

    Andriana 11 mai 2012 7:35 Răspunde
    • 100% de acord cu tine, draga mea!
      Am facut parte dintre cei care credeau ca pot schimba lumea- nu mi-am abandonat credinta, dar am ajuns sa inteleg ca doar schimbindu-ma pe mine, intelegind ce mi se intimpla si ajutindu-i si pe altii, lumea se poate schimba in bine mai repede.
      Din pacate, asa cum am scris in articol, empatia e, adesea, inghitita de saracie, mizerie, lipsa de educatie, lipsa de cultura, disperare.
      Vom depasi, sper, impreuna toate astea.
      Te imbratisez si iti multumesc din inima pentru incurajari si lectura!

      Michaela Burda 11 mai 2012 10:44 Răspunde
  • Ti-am citit toate postarile si acum m-am hotarat sa las si un semn al trecerii mele 🙂
    Scrii extraordinar, esti organizata, articolele tale sunt dinamice, ai o deschidere speciala spre lume – te apleci cu bunatate si toleranta asupra ei, si mai ales ai reusit sa melanjezi intr-o maniera echilibrata informatiile stiintifice cu cele sa le zicem cotidiene.
    Te felicit si am sa te mai citesc 🙂

    lotusull 13 mai 2012 18:44 Răspunde
    • Magulitor tot ce spui – cu atit mai mult cu cit vine din partea unui lotus!
      Multumesc din inima!

      Michaela Burda 14 mai 2012 20:00 Răspunde
  • Pingback: dysthyme – „Lăsaţi orice speranţă, voi, aceia care intraţi!” | Manisch depressief symptomen

  • Pingback: NLP and Hypnosis » Latest Richard Bandler News

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title