Anca Fusariu – dincolo de ecran

Puţini sînt oamenii despre care pot spune că mi-au atins fiinţa. Prin „atingerea fiinţei” înţeleg o întîlnire atît de profundă şi de trainică încît relieful meu interior s-a modificat – iar în omul care sînt azi, în gesturile mele mici, cotidiene, în ceea ce am încercat să transmit, la rîndul meu, celor dragi pe care i-am „crescut” sau în felul de a mă raporta la univers, ei trăiesc.

Anca Fusariu este una dintre aceste energii modelatoare.

Şi, în timp ce ea mai are un pic de treabă – ca de obicei, în TVR – cred că tot ce pot face mai bun acum este să vă împărtăşesc urma pe care Anca a lăsat-o în mine: modelatorul, prietena, omul, aşa cum trăieşte în mine de cînd ne-am întîlnit, în fiecare zi.

1. Cărţile noi se pun în bibliotecă abia după ce le-ai citit. Pînă atunci le ţii, după cum ai chef: pe măsuţa de cafea din sufragerie, ca să te poată ţine de mînă, dacă vor, cînd fumezi, cînd ai prieteni în preajmă, cînd ai avut o zi grea şi vii acasă setos să te sprijini pe ele; pe noptieră – în cazul în care amîni somnul pentru că eşti în căutarea a ceva ce poţi descoperi fără să te gîndeşti; pe birou – pentru că atunci cînd îţi aşezi gîndurile în ordinea în care ai vrea să le exprimi pe lumea asta, e bine să ai în gînd universuri paralele şi bucuria de a-ţi încerca, raportîndu-te la ele, coerenţa.
2. E acceptabil să ai slăbiciuni omeneşti, atîta vreme cît ai spiritualitate. De pildă, e ok să bîrfeşti! Cu micul amendament că, dincolo de întîmplările banale e bine să cauţi semnificaţia în transcendent (după obiceiul lui Eliade). Cutare face o carieră fulminantă în politică şi, pe drum, o groază de compromisuri – faptele sînt interesante dacă omul are o filozofie de viaţă care va schimba în bine destinul unei comunităţi. X s-a combinat cu Y – e pasionant în măsura în care, în vreun fel, gesturile pe care le fac din iubire devin în vreun fel exemplare. Altfel spus, dacă bîrfa e doar trăncăneală – e plictisitor; dacă e poveste – dacă ar putea fi scenariu – atunci, da, merită să-i faci loc în conversaţie.
3. Eleganţa – interioară sau exterioară – ţi-o cultivi. Faptul că trăieşti într-o cocină nu te scuză în cazul în care începi să te comporţi ca un porc. Televiziunea – mediu hiper-competitiv – găzduieşte în sînul ei multiple paradoxuri, unul dintre ele fiind că generează zvonuri, comportamente aberante, rîci şi uri cu lejeritatea creatorilor de vise. Uneori mă răneau, alteori mă revoltau, adesea mă amuzau acţiunile colegilor noştri, broderiile lor pe marginea faptelor mele, impresiile dispersate generos despre mine – şi toate astea i le împărtăşeam Ancăi. „Cîinii latră, caravana trece!” sau „Prostii! Au şi ei nevoie, săracii, de o viaţă interesantă.” Alunga rumorile cu mîna, învăluită adesea în fum de ţigară. „Tu, fetică, ai grijă să nu le semeni!” puncta ea.
4. E mai uşor să judeci decît să înţelegi – din pricina asta reporterii buni sînt atît de rari! Am trăit momente cumplite în Tele 7abc; nu mă gîndesc numai la faptul că ne luam salariile o dată pe trimestru, stînd la coadă, pe scări, ore în şir, cît mai ales la transformarea pe care eu o calificam drept „dureroasă” sau „mizerabilă” a unor foşti colegi ajunşi de nerecunoscut de îndată ce fuseseră numiţi în funcţii de conducere, Dumnezeu ştie pe ce criterii. Ţin minte că m-am dus la Anca plîngînd de furie şi povestind cum unul dintre directori a trecut pe lîngă noi, cu o pizza caldă în mînă, către biroul lui, fără ca măcar să ne salute, iar unei colege însărcinate i s-a făcut rău (soţul ei lucra în aceeaşi „întreprindere”, unde banii de biscuiţi erau o raritate!). „E un porc! zbieram eu. Cum de e posibil?!” Anca m-a corectat pe loc: „Să spui că <E un porc> face din tine Miţa lui Nae Girimea. Să te întrebi cum de e posibil, da, asta poate face din tine un reporter. Hotărăşte-te tu ce vrei să fii!”
5. În prietenie şi în iubire verbul „a avea” nu are ce căuta – verbul „a fi”, da. Vorbea cu veneraţie despre felul în care a învăţat asta, văzînd cum s-au iubit părinţii ei, trăind într-o familie în care a fost adorată şi care i-a modelat mereu alegerile: iubirea necondiţionată este unica formă de existenţă a Iubirii. Dacă în loc să ne gîndim la ceea ce sîntem şi ce/cum devenim împreună, începem să ne gîndim la forme de posesie, la obiecte pe care le avem în comun, la ce mai dorim să acumulăm, e psihoză sau afacere – în nici un caz iubire.
6. Dacă Televiziunea e meseria ta, e o oroare: îţi mănîncă timpul, energia, viaţa; dacă Televiziunea e viaţa ta, abia atunci merită s-o trăieşti, mereu cu gîndul la ceea ce le oferi celor care te aşteaptă dincolo de ecran, mereu dedicat echipei tale, ca singurei familii pe care o vei avea vreodată. M-am dus într-o zi la Anca răvăşită rău; mai eram încă (amîndouă) în TVR, iar eu făceam un documentar-portret. Tocmai luasem un interviu unei doamne, soţie de actor. Directorul meu de departament mi-a cerut materialul neprelucrat spre vizionare – i se şi dusese buhul! I-au dat lacrimile în timp ce asculta dialogul dintre mine şi interlocutoarea mea, iar în imagine o vedea numai pe ea, în plan extrem de apropiat, zbătîndu-se ca un animal rănit în cursa unui braconier. „Opreşte!” a strigat el, sugrumat. „Tu eşti reporter înainte de a fi om!” I-am povestit Ancăi întîmplarea şi sentimentul meu bizar în legătură cu asta: eram înclinată să iau reacţia lui mai degrabă ca pe un compliment. „Aşa şi trebuie!” mă asigură Anca. „Fetică, să ai grijă, însă, să faci mereu diferenţa.”
7. Să fii sincer înseamnă, mai degrabă, să gîndeşti tot ce spui decît să spui tot ce gîndeşti. N-am să uit niciodată discuţia pe care am avut-o cu Anca şi Mihai Tatulici în videotecă, chiar înainte să plece întreaga echipă de la Tele 7 abc către televiziunea nou creată! Am început să colaborez cu Mihai Tatulici de cînd aveam vreo 16 ani şi am respectat întotdeauna talentul lui, pasiunea cu care îşi făcea meseria, profesionalismul lui desăvîrşit. Dat fiind că Anca era deja în echipa lui, ar fi fost de aşteptat ca, în momentul în care primesc oferta de a mă alătura strălucitei alcătuiri de profesionişti, să accept cu entuziasm. Nu s-a întîmplat deloc aşa. I-am spus, abrupt, domnului Tatulici o seamă de lucruri sincere, printre care faptul că nu mi-aş dori să am niciodată ca şef un om lipsit de caracter, alunecos şi duplicitar, indiferent cît de multă admiraţie aş avea pentru competenţa lui managerială. S-a lăsat o tăcere densă şi numai Anca ştie cum am depăşit momentul. În schimb, a avut grijă ca la proxima întîlnire să mă avertizeze: „Ştii cînd vei vedea consecinţele sincerităţii tale prost înţelese? Cînd ţi-o fi lumea mai dragă!” A avut dreptate.
8. Să ierte întotdeauna este apanajul lui Dumnezeu; noi, oamenii, putem doar – în măsura în care ne duce sufletul şi mintea – să ne împăcăm cu semeni, situaţii, conjuncturi. Esenţa existenţei umane e bucuria, restul e „zgomot de şantier”. Vorba asta se trage de la felul în care se rezolvau, pe „vremuri” aka înainte de 1989, diversele tăceri sau defecte de sunet, mai ales în filmele cu eroi contemporani, proveniţi, fireşte, din rîndul clasei muncitoare. După montaj, cînd se făcea procesarea de sunet, în astfel de situaţii se adăuga „zgomot de şantier” – micile defecte treceau neobservate şi atmosfera filmului sau reportajului avea întotdeauna de cîştigat.

În scurta istorie a televiziunii din România, Anca Fusariu este un reper major. Mie îmi rămîne împăcarea cu discreţia ei, cu dezinteresul celor care, avînd nesfîrşite ore de materiale filmate cu ea, au ignorat importanţa crucială a muncii pe care a iubit-o nesfîrşit de mult, în cele din urmă să mă împac şi cu mine, care m-am lăsat înfrîntă de timiditate şi, după ce m-a refuzat, elegant, o dată, am ales ca în relaţie cu ea (şi nu numai) să nu mai fiu nicicînd reporter.

Am pierdut un interviu major! Am avut o prietenie.

Eleganta, fermecătoarea, iubita, „reporteriţa” Anca Fusariu are acum un pic de treabă la Studiouri – în TVR, ca de obicei, acolo unde e nu meseria, ci viaţa noastră, a amîndurora. Totuşi, pentru că darul cel mai de preţ al unui reporter este cel de a fi mereu, peste tot, Anca locuieşte şi în Zurich, şi în vreo cîteva locuri din lume – Bucureşti, Canada sau aiurea – pe care le ştiu bine, şi în cei care au aşteptat-o mereu, dincolo de ecran, şi, de-acum şi în voi, cei care aţi citit şi v-aţi bucurat.

Dacă – ferească Dumnezeu! – mai străbate din scrisul meu altceva decît marea mea dragoste pentru Anca Fusariu şi marea bucurie de a ne aparţine mereu, nu e nimic altceva decît „zgomot de şantier”.