fbpx
„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Divorțul – Soare cu dinți

de

Cu siguranță vă este familiară o dimineață de sfârșit de februarie, când, fără să ne gândim, nările ne sunt cotropite de un puternic miros de floare și, în ciuda unei ierni care a fost, poate, mai lungă decât ne-am fi dorit, o senzație de plenitudine ne cotropește complet: vine primăvara!

Se întâmplă la fel pe la mijloc de mai, când, oricât ai fi de trist și cu fundu-n sus, dintr-odată miroase a mare! Nu-ți mai arde de griji și de probleme – vine vara la tine în minte și te scalzi în valuri în sufletul tău care abia aștepta o gură cât de mică de libertate.

Și se întâmplă la fel și cu divorțul.

Iarna vrajbei vine pe vârfuri și ni se bagă în pat chiar în timp ce ne mai bucurăm împreună de gloria splendidă a dimineților în cuplu – pur și simplu, se grăbește către birou și ”nu mai are timp” să te țină în brațe. Discret și uleios, ca o pisică neobrăzată care abia așteptă să scoată cu gheruțele, chipurile inocente, fire din halatul tău de mătase, vine o oarecare indiferență – și chiar nu știu dacă sunt telefoanele cele care se răresc sau mesajele de dor și drag, sau pur și simplu se întețesc afurisitele de oboseli, ședințe sau dureri de cap. Cine știe?! Cât ai zice ”pește” (și dacă vă gândiți că sunt pe cale să vorbesc despre ceva care se-mpute – aveți dreptate!) ne trezim mărșăluind prin mlaștinile istovitoare ale infidelităților sau deșertul înghețat al devotamentului pe care i-l purtăm inconștient partenerului de viață, așa cum îi purtăm și verigheta.

Observați? Înstrăinarea nu are sex. Nu vorbesc despre ce face ”el” sau ce face ”ea” – e din ce în ce mai ”celălalt” cel care face nefăcutele! ”Iubitul meu” se metamorfozează, aproape pe neașteptate, în ”tati”. ”Iubita mea”, care dansa goală în spuma mării și era perfectă, se transformă în ”mami” care, ce-i drept, uneori se-mbată, alteori își serbează ziua înconjurată de ”prieteni” în timp ce nouă, copiilor, ne oferă – după buget – cecuri grase, o dădacă mereu la datorie sau un tătic dispus să coboare de pe etajeră doar ca să facă o tocăniță de emoții amare, înghițite la comun. Încet, dar sigur, ceea ce odinioară ne fascina, acum ne obosește. Ceea ce la început găseam irezistibil, este acum stupid sau inutil. Ceea ce îl făcea pe partenerul nostru unic este acum vrednic de dispreț.

Și când anume este acel ”acum”?!

Pe scurt – depinde de niște lighioane parșive pe care preferăm să le numim ”fluturii din stomac”. Dacă tot ne-am apucat să vorbim despre divorț, categoric, ne vom ocupa și de ei! E o specie necontabilizată care are prostul obicei s-o țină langa vreo doi ani de zile – până când, la tinerețe, dăm fuga să spunem ”da” și o punem și de vreo odraslă (la al cărei destin nu avem răgaz să cugetăm). Vin, uneori, după primul sărut; alteori, după prima noapte de dragoste, când dimineața aduce gândul că ”nimic nu va mai fi cum a fost!” Și dacă ultimul fluturaș din stomac tocmai a bătut din aripi și s-a mierlit, rogu-vă!, nu vă panicați! Fiți recunoscători pentru epoca în care trăim și putem schimba partenerii ca pe jambiere.

Nu suntem nici pe departe în situația lui Henric al VIII-lea, care, bietul de el, a fost nevoit să schimbe istoria creștinătății în Europa ca să-și poată lua de nevastă iubita, pentru ca apoi (după doi ani și-o țâră 😊) s-o descăpățâneze nemilos. S-a despărțit cu mare chin de Caterina – soția strălucitoare și puternică, temperamentala soție care nu a ezitat să poarte războaie în locul lui și pe care a iubit-o cu patimă timp de optsprezece ani (cu toate că istoria nu ne oferă dovezi, putem crede că la cincisprezece ani de la căsătorie au avut un tort împodobit cu crini, în fața căruia și-au înnoit jurămintele maritale înainte să fie halit de invitați). Și-a întâlnit iubita în 1526 și, totuși, a durat până în 1533 ca să o poată lua, cumva, în căsătorie. Sau suntem?!

Oricum, peste secole, un lucru rămâne dureros de adevărat. Până când ”soarele” familiei se transformă într-un soare cu dinți, care mușcă al dracului de rău și nemilos din toată lumea, trebuie că noi – eu și el, eu și ea – am ignorat extrem de multă vreme mortul de sub pat: relația de cuplu.

În ceea ce mă privește – ce să spun?! Tind să fiu de acord cu un englez (cum altfel?! 😊), părintele teoriei atașamentului, care spunea că nu avem nevoie de sfaturi, ci de informații. Așa că pun aici o sursă ((PDF) The Marital Status Inventory: Some preliminary data on an instrument to measure marital dissolution potential (researchgate.net) care să vă ajute să analizați cât de mare trebuie să vă fie mobilizarea în cazul în care în aer cea mai pătrunzătoare aromă nu e cea de cozonac. Și spun ”mobilizarea” iar nu ”îngrijorarea” pentru că, dacă vă interesează testul, înseamnă că deja nu miroase a bine.

Iar eu – pentru că, dacă scriu, trebuie să scriu și la persoana întâi – fix cu patru ani în urmă, îmi încărcam într-o dubă cei doi căței și cele două pisici, îmi luam cu mine aproape douăzeci de ani de viață și mă întorceam în România pentru că în grădina mea cu trandafiri ”soarele meu” mușca otrăvit. Când am plecat, de multă vreme nu mai puteam să scriu – mi se încurcaseră degetele în câlții durerii. Mi-au trebuit ani lungi până să pot plânge. Mi-a mai trebuit un pic de timp până să zâmbesc. Și am câștigat, cu mult, mult greu, puterea de a fi din nou eu însămi.

Divorțul? Da, e soare cu dinți! Un anotimp scrâșnit pe care nu cred că cineva îl dorește – și pe care nu îl doresc nimănui!

Totuși, e bine să știți: ceea ce sfâșie și nu credem că putem pune la loc, încet, cu înțelepciune și delicatețe, recâștigăm – și, într-o bună zi, în nări, vom simți un miros proaspăt de ”eu” 😊

Și viața va veni din nou, năvalnică, după cum îi e obiceiul.

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title