„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

166

de
”Omul cît trăiește, învață!” – îmi spunea cu obstinație bunica mea. Și – habar nu am de ce – asta îmi răsuna în minte în timp ce îmi încărcam în microbuzul lui Marian, pregătit pentru drumul către România, ultimele obiecte, adunate la iuțeală, dar mai ales copiii: Rita și Tristan (pisici, pentru cine nu știe) în cuști, iar Bambi cu Zorab - pe saltele. Ce aveam eu de învățat din eviscerarea asta?! Aș minți dacă aș spune că pot descrie, calm și detașat, ce mi se întîmplă – iar dacă urăsc din toată inima ceva pe lume, e minciuna. S-au spulberat șaptesprezece ani de mare iubire, uneori trăită cu năvălnicie, uneori scrîșnită, alteori purtată ca o cruce, alteori doar plutită grațios, aproape inexprimabil. Identitatea mea, redefinită cu migală și mult efort în jurul inimii, s-a zburlit cînd a privit prima dată în ochi fiara singurătății și s-a cuibărit sub patul pe care zace sufletul meu. Încăperea existenței mele seamănă înfricoșător de mult cu aceea a Bubulinei lui Zorba: e plină de babe așezate pe vine (experințe, amintiri), care șușotesc încontinuu și așteaptă de la mine, pline de entuziasm, un singur lucru: să mă mierlesc. Aș minți și dacă aș spune că nu sînt covîrșită de harababura însîngerată din mintea și sufletul meu. Dar ar fi o minciună și să spun că din toate astea singurul neuron rămas disponibil pentru învățare nu ingurgitează lecțiile milioanelor de experiențe ale fiecărei secunde din viața mea cea înnoită. Despre cea mai minunată lecție pe care am primit-o aș vrea să vorbesc – pentru că a fost prin grația și înțelepciunea a ceva mult mai presus decît viața mea de „babă părăsită” căreia – vorba unei ”prietene” – nici măcar vîntul nu-i va mai ridica vreodată fusta! Mi-am ambalat, singură și cuminte, hainele și cărțile, am pus numere pe cutii și m-am mai liniștit după ce am vorbit cu Marian – el este cel care ne-a dus pe mine și pe Rocco (dogul meu german, care nu încăpea în nici un avion cursă directă București – Londra în 2007!) – de-a lungul unui continent. Pe Marian l-am sunat cînd soacra mea, grav afectată de un cancer răvășitor, avea nevoie să ajungă peste noapte din Piatra-Neamț la București – și a ajuns la timp și în siguranță. Tot pe Marian l-am sunat să mă aducă înapoi în Romania – și mi-a promis că totul va fi în regulă. Ce om! (Să-mi spuneți dacă vreți să mai auziți despre el! Am multe și bune de povestit!) Marian a ajuns aproape în același timp cu mini-camionul în care mi-am încărcat obiectele ajutată de două prietene minunate și soții lor. Mi s-au înmuiat genunchii – și să nu fi știut că nu am voie să mă prăbușesc tocmai atunci, m-aș fi frînt în mii de bucăți: nu numai că aveam prognoză de îngheț pe tot parcursul Europei, dar nici nu mai aveam loc în camion!!! Smochinul meu iubit, cocotierul meu drag, curmalii pe care i-am îngrijit cu sînge (literalmente:…

User Rating: 3.33 ( 2 votes)
0

”Omul cît trăiește, învață!” – îmi spunea cu obstinație bunica mea. Și – habar nu am de ce – asta îmi răsuna în minte în timp ce îmi încărcam în microbuzul lui Marian, pregătit pentru drumul către România, ultimele obiecte, adunate la iuțeală, dar mai ales copiii: Rita și Tristan (pisici, pentru cine nu știe) în cuști, iar Bambi cu Zorab – pe saltele. Ce aveam eu de învățat din eviscerarea asta?!

Aș minți dacă aș spune că pot descrie, calm și detașat, ce mi se întîmplă – iar dacă urăsc din toată inima ceva pe lume, e minciuna. S-au spulberat șaptesprezece ani de mare iubire, uneori trăită cu năvălnicie, uneori scrîșnită, alteori purtată ca o cruce, alteori doar plutită grațios, aproape inexprimabil. Identitatea mea, redefinită cu migală și mult efort în jurul inimii, s-a zburlit cînd a privit prima dată în ochi fiara singurătății și s-a cuibărit sub patul pe care zace sufletul meu. Încăperea existenței mele seamănă înfricoșător de mult cu aceea a Bubulinei lui Zorba: e plină de babe așezate pe vine (experințe, amintiri), care șușotesc încontinuu și așteaptă de la mine, pline de entuziasm, un singur lucru: să mă mierlesc.

Aș minți și dacă aș spune că nu sînt covîrșită de harababura însîngerată din mintea și sufletul meu.

Dar ar fi o minciună și să spun că din toate astea singurul neuron rămas disponibil pentru învățare nu ingurgitează lecțiile milioanelor de experiențe ale fiecărei secunde din viața mea cea înnoită.

Despre cea mai minunată lecție pe care am primit-o aș vrea să vorbesc – pentru că a fost prin grația și înțelepciunea a ceva mult mai presus decît viața mea de „babă părăsită” căreia – vorba unei ”prietene” – nici măcar vîntul nu-i va mai ridica vreodată fusta!

Mi-am ambalat, singură și cuminte, hainele și cărțile, am pus numere pe cutii și m-am mai liniștit după ce am vorbit cu Marian – el este cel care ne-a dus pe mine și pe Rocco (dogul meu german, care nu încăpea în nici un avion cursă directă București – Londra în 2007!) – de-a lungul unui continent. Pe Marian l-am sunat cînd soacra mea, grav afectată de un cancer răvășitor, avea nevoie să ajungă peste noapte din Piatra-Neamț la București – și a ajuns la timp și în siguranță. Tot pe Marian l-am sunat să mă aducă înapoi în Romania – și mi-a promis că totul va fi în regulă. Ce om! (Să-mi spuneți dacă vreți să mai auziți despre el! Am multe și bune de povestit!)

Marian a ajuns aproape în același timp cu mini-camionul în care mi-am încărcat obiectele ajutată de două prietene minunate și soții lor.

Mi s-au înmuiat genunchii – și să nu fi știut că nu am voie să mă prăbușesc tocmai atunci, m-aș fi frînt în mii de bucăți: nu numai că aveam prognoză de îngheț pe tot parcursul Europei, dar nici nu mai aveam loc în camion!!! Smochinul meu iubit, cocotierul meu drag, curmalii pe care i-am îngrijit cu sînge (literalmente: au ghimpi enormi, care sfîșie chiar cele mai dure mănuși de grădinărit!), lămîiul luat de curînd (nu știam că ne vom despărți – știam că mă voi apuca de remodelarea casei!), aloe-le mele între care îl cuibărisem pe E.T., trandafirii – măcar puii pe care i-am prăsit, mă gîndeam!!! Doamne, orhideele, primite de la prietene, care le poartă numele… cum să-i las?! Cui să-i las?! De-a lungul ultimilor ani, toată dragostea care încăpea în mine le-am dat-o acestor plante care mi-au oferit în schimb bucurii nemărginite – da, nemărginite ca marea!

”Ce te face fericită?”- asta a fost întrebarea pe care un mare prieten și suflet mi-a pus-o, facilitîndu-mi decizia de a mă întoarce în România. Spectacolul vieții. Nașterea. Devenirea. Surpriza. Compasiunea. Rezonanța. Demnitatea. Construirea. Adevărul. Dragostea necondiționată.

Iar dintre toate florile mele, mai mult decît oricare, mi s-a părut că mexicanii, superbii, crescuții din sămînță, chilly Cayene înmagazinaseră toate astea. Începuseră să dea în floare și rod – nu era vremea să rodească în Decembrie, dar, mă rog, eu sînt doar o persoană care se minunează în fața înțelepciunii semințelor!

  1. Din 12 plantați, am luat 4. Și i-am încărcat ultimii în camion.

I-am descărcat primii – cutia în care fuseseră protejați era turtită, învelișul menit să le țină cald era sfîșiat, iar ei erau frînți, de la gît, de la talie, de la genunchi sau de la glezne. I-am ridicat pe pervazul pregătit special, fără putere și fără speranță. Doar Dumnezeu mai putea ajuta asemenea ruine să se trezească la viață.

Apoi, ceva s-a întîmplat – i-am pus către apus, acolo unde erau obișnuiți ”acasă”.

Pozele pe care le vedeți le-am făcut la trei zile: ardeiul frînt în bucăți a început să dea în floare!

Trunchiul rupt nu numai că nu a murit: rodește!

Rupt în vreo trei părți – mă pregăteam să-l prohodesc cînd El a decis să-mi dea lecția pe care v-o împărtășesc: forța de a continua nu stă nici în conjunctură, nici în ceea ce alții cred cînd vă privesc. Apă. Soare. Un pervaz mic. O mare dragoste. Așa începe – și continuă nestigherită – viața!

Voi pune și o poză de azi ca să vedeți splendoarea de ghiocel a ceea ce vor fi să fie unii dintre cei mai iuți ardei pe care i-ați gustat!

Și vă invit pe la mine ca să vedeți că e adevărat! Ca să vedeți nu numai că urăsc minciuna, ci și că ador să învăț!

Cutia cu ardei ar fi trebuit să aibă numărul 166 – n-am mai apucat să scriu… mă grăbeam să reîncep să trăiesc.Fractura

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Ce e asta??!!

    Irinoush 7 februarie 2018 21:12 Răspunde
  • Puterea naturii, minunea renaşterii! La fel să ţi se întâmple şi ţie!…

    Violet 8 februarie 2018 12:17 Răspunde
  • Cred ca ar trebui sa invatam de la ardeii tai ca putem supravietui in orice conditii!
    Citeam acum muuuuulti ani pasaje dintr o carte (20 de ani in Siberia)si imi spuneam, convinsa, ca nu as fi rezistat. Viata avea sa imi ranjeasca si sa ma contrazica, rezistam mult mai mult dincolo de limite!
    Daca nu as fi vazut pozele, as fi crezut ca ardeiul iute este o metafora, ca esti chiar tu. Vazand pozele, sunt convinsa ca esti tu!
    Surprinzator, in viata fiecaruia dintre noi exista un Marian, exista smochini, exista pereti noi si goi!
    Bine ai revenit, femeie frumoasa si puternica!

    MonicaV 14 februarie 2018 15:40 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title