„Realitatea” depresiei

Să începem cu o veste bună: realitatea nu există!

Ceea ce noi etichetăm cu denumirea „realitate” este rezultatul interacţiunii dintre formaţiuni moleculare organizate într-un sistem viu complex, denumit de obicei „fiinţă umană” şi alte sisteme, infinite în varietatea şi complexitatea lor. Intrăm în relaţie cu lumea înconjurătoare prin intermediul simţurilor – imaginile, sunetele, mirosurile, gustul, atingerile, senzaţiile de rece sau cald sînt cele care ne mijlocesc perceperea „realităţii”. Numai că, vorba poetului, „urechea te minte şi ochiul te-nşală” – iar seria iluziilor vizuale şi auditive este una infinită!

Creierul uman este construit de o asemenea manieră încît nu putem avea în cîmpul percepţiei conştiente decît 7 pînă la 15 elemente simultan – aşa se explică numeroasele situaţii în care, avînd în faţa ochilor ceva (persoane, obiecte, acţiuni), se întîmplă să „ne scape”. Cortexul sortează ceea ce consideră „nerelevant” pentru ce înseamnă la un anume moment echilibrul şi existenţa sa.

Între momentul în care ceva „se întîmplă” sau „este” şi momentul în care o fiinţă umană poate percepe conştient acel „ceva” trec 500 de milisecunde. Cu alte cuvinte, în momentul în care ajungem să percepem o „realitate”, ea este deja „trecut”.

Pentru a da sens percepţiilor, mintea noastră anulează, şterge, adaugă, combină, sintetizează, extrage informaţie – cu un singur scop: eliminarea ambiguităţii. Iar informaţia reţinută în cîmpul conştient primeşte automat o etichetă lingvistică: om, soare, asfalt, măgar, revistă, site, cană, telefon. Am denumit o serie de lucruri, persoane, obiecte spre care un copil poate întinde mîna, fără a-i rosti denumirea – în momentul cînd îl învaţă limbajul, adultul care îl are în grijă îl învaţă şi felul în care să pună etichete. Un obicei nedorit, care îi va greva întreaga existenţă!

Factorul Escher – programarea

Probabil aţi observat – în clipa cînd un bebe care învaţă să meargă cade pentru prima dată, pe faţă i se poate citi uluirea. E uimit de contactul cu o nouă experienţă! Există mame care se reped, disperate, să îl ridice şi, cu chipul schimonosit de durerea pe care o presupun în copil, încep să întrebe obsesiv: „Te doare? Vai de mine, doamne! Te doare?” Există mame care rîd şi spun, cu chipul destins: „Buf! Hopa sus!”  Şi iacă aşa ajungem să ne însuşim, fără să ştim, fără să ne întrebe nimeni, modele de interpretare a lumii, printr-o acţiune pe care o putem numi de „oglindire” a comportamentelor celor pe care îi avem în preajmă. Bebeluşul A îşi va schimonosi chipul şi, urmînd întocmai „instrucţiunile” mamei, care îi spune: „Trebuie să te doară! Trebuie că ceea ce ţi s-a întîmplat e o nenorocire!”, începe să plîngă (sau doar să urle). Bebeluşul B va începe să rîdă şi va porni rapid, de-a buşilea, către mămica lui, care tocmai l-a învăţat că o cădere nu e un capăt de lume şi că e bine să
laşi în urmă rapid mici incidente, soldate cu senzaţii care pot părea dezagreabile. (Da, ştiu, mai sînt şi mamele care nu reacţionează, sau care pur şi simplu nu sînt, dar ar însemna să ne complicăm viaţa cu psihopatiile programate şi nu e momentul).

„Durerea” sau „plăcerea” încă fac parte din gama noţiunilor care se pot sprijini pe o senzaţie fizică bine definită şi unanim acceptată. Dar ce facem cu noţiuni precum „supărarea”, „enervarea”, „bucuria”, „fericirea”, „vina”, „ruşinea”?!

Mi s-a întîmplat să întreb un copil de 3 ani ce face – stătea tăcut, într-un colţ de canapea, într-o stare ce părea somnolentă.

– Ce faci?

– Sînt supărat!

– Supărat?! Cum adică?! Ce simţi cînd eşti supărat?

– Păi, ce simte mami cînd vorbeşte cu tati…

Vai!

Şi aşa ne mai trecem pe listă o serie de „realităţi” pe care, evident, ni le însuşim printr-un proces complex de modelare socială, de interacţiune cu mediul proxim – familia, la cei mai norocoşi dintre noi, iar apoi societatea, în general.

În timp ce ne maturizăm, cu un pic de curiozitate, efort de instruire şi explorare, descoperim că unele sînt emoţii general umane, trăiri interioare pe care un parizian le simte exact ca un japonez sau un brazilian (chiar dacă, sub presiunea culturilor, exteriorizarea emoţiilor e diferită). Altele, sînt norme, dezvoltate, acceptate şi practicate în comunităţi, în virtutea tradiţiilor – în timp ce în Paris nuditatea expusă ziua în amiaza mare e un lucru inacceptabil, un fapt „ruşinos”, în jungla amazoniană şi într-o majoritate a insulelor îndepărtate e „normal” –
un fapt de viaţă care nu are nimic de-a face nici cu vina, nici cu ruşinea.

Aşijderea, personalităţi care, de mult, în „lumea civilizată” (a se citi civilizaţie de sorginte sau inspiraţie occidentală) poartă etichete de tipul „sărit de pe fix”, „ţicnit”, „nebun”, „schizofrenic”, „maniac”, în comunităţi de aiurea, pe întregul glob, sînt percepute ca „ales”, „vraci”, „iluminat”, „om care vorbeşte cu spiritele”, „inspirat”.

Depresia – o scurtă perspectivă istorică

Cam pentru tot ce s-a întîmplat în civilizaţia occidentală, de cînd lumea, „de vină” au fost grecii!

Hippocrat, părintele medicinei, este cel care, avînd convingerea că dezechilibrele din organismul uman se datorează dereglării fluidelor din organism, a pus pe seama excesului de bilă neagră predispoziţia unora dintre noi către stări de tristeţe şi a denumit-o „melancolie”.

Pe aceeaşi bază, Galen a încercat să explice (în sec.II) diferitele comportamente umane, făcînd observaţii asupra fiziologiei. Aşa s-a născut prima încercare de clasificare a temperamentelor în flegmatic, coleric, sangvin şi melancolic.

După ce, către sfîrşitul Evului Mediu, un medic recomanda vindecarea dispoziţiei melancolice prin muzică şi dans, „nebunia” a fost fie elogiată, mai cu seamă în formele ei ludice (a se vedea „nebunul regelui”, de pildă la Shakespeare), fie ostracizată, cei care manifestau comportamente menite să jeneze în vreun fel „majoritatea”, fiind trataţi ca „posedaţi de demon” şi uneori, arşi pe rug, privaţi de libertate sau alungaţi
în afara cetăţilor. („Corabia nebunilor” e şi ea o temă la care sper că vom ajunge.) Epoca romantică este cea care, la antipod, glorifică tristeţea în toate formele ei, atmosfera depresivă fiind o dominantă în poezia veşnicilor căutători de flori albastre, a îndrăgostiţilor lipsiţi de speranţă sau rătăcitorilor damnaţi.

O mică problemă: în timp ce sufletul se întorcea prima dată către sine, explorîndu-şi abisurile şi fixînd în opere literare stări şi gînduri care se îndreptau prima dată către trăirea umană pură, apărea psihiatria – chipurile, o ramură a medicinei menită să se ocupe cu „tratamentul medical al sufletului”. (Termenul e folosit prima dată de germanul Johann Christian Reil, în 1808).

În 1917, Sigmund Freud este cel care încearcă prima definiţie a melancoliei, comparînd-o cu starea de doliu, de suferinţă în urma pierderii unei persoane iubite. Dacă în cazul doliului, spune Freud, „lumea a devenit săracă şi goală”, în cazul melancoliei „sărac şi gol este eul însuşi”.

La cîţiva ani după Freud, Adolf Meyer, un psihiatru elveţian fără operă, dar cu o carieră importantă în Statele Unite, propune utilizarea termenului de „depresie”.

În acest mod simplu, de la o stare glorificată de poeţi cu nici un secol în urmă, dispoziţia melancolică, etichetată „depresie”, ajunge să fie catalogată între bolile psihice la categoria „tulburări de dispoziţie”.

Depresia – o posibilă definiţie

O mică precizare: aşa cum, sper, că s-a putut vedea pînă acum, nu sînt deloc o entuziastă a etichetărilor. Le consider consecinţa dăunătoare a generalizărilor – doar o obişnuinţă a mentalului nostru care, în dorinţa lui de a ne simplifica viaţa, mai rău ne-o încurcă.

Totuşi, „realitatea” ne obligă la o gîndire categorială. Astfel, definiţia pe care o voi prezenta în continuare are două surse larg folosite de diagnosticieni: ICD-10, un nemenclator la scară internaţională al tuturor bolilor umane, elaborat de WHO (World Health Organization – Organizaţia Mondială pentru sănătate – www.who.int) şi DSM – IV, ultima versiune a manualului diagnostic şi statistic al afecţiunilor mentale.

Depresia este acel tip de afecţiune mentală caracterizată de o dispoziţie tristă constantă, care nu se mai supune modificărilor de conjunctură, şi de prezenţa unei lipse profunde de interes pentru tot ce înseamnă în mod obişnuit existenţa individuală.

O seamă întreagă de simptome – pe care le vom discuta pe larg – îi sînt asociate: senzitivitate exagerată (adesea pînă la lacrimi), iritabilitate, retragere din interacţiunile sociale, junghiuri, dureri, tensiune musculară, lipsa apetitului sexual, oboseală, diminuarea şi/sau încetinirea ritmului activităţii sau, dimpotrivă, agitaţie şi anxietate, insomnie sau, dimpotrivă, prelungirea orelor de somn, diminuarea capacităţii de
concentrare şi a atenţiei, modificarea obiceiurilor alimentare, urmate de scăderi / creşteri dramatice în greutate, lipsă de încredere în sine,
devalorizare de sine, gînduri pesimiste, negative şi recurente cu privire la sine, sentimente de neajutorare şi lipsa unei perspective, idei recurente despre sinucidere. Asupra tuturor acestora, vom reveni în detaliu.

O precizare extrem de importantă: ca orice afecţiune, depresia are

1. Grade diferite de severitate – asta însemnînd că aceia afectaţi pot avea unul sau mai multe simptome dintre cele ce urmează a fi descrise, manifestate mai palid sau mai intens, în funcţie de contextul şi structura fiecărui individ;
2. Durate variabile – în sensul în care, dacă simptomele persistă timp de două săptămîni sau mai mult, ceea ce ar putea fi considerat o „stare
   normală” de tristeţe sau indispoziţie trebuie să ne atragă atenţia şi să ne determine să consultăm un specialist;
3. Evoluţii diferite – în funcţie de individ, de etapa din viaţa individuală, de starea generală de sănătate şi de contextul social şi economic al celui afectat.

Adesea, chiar şi fără tratament, o formă „uşoară” de depresie, care afectează individul, dar nu şi anturajul acestuia sau performanţele lui în societate şi în familie, trece „de la sine” în maximum 4 luni – şi, vorba medicului medieval, se tratează mai degrabă cu muzică şi dans, cu stat la sfat cu prietenii care sînt buni ascultători şi cu ieşiri în aer liber, decît cu terapeuţi şi medicamente.

FOARTE IMPORTANT: prezenţa unora dintre simptome sau chiar un diagnostic de depresie nu impun întotdeauna existenţa unui tratament specific. Doar că, pentru a afla situaţia exactă în care vă găsiţi, dumneavoastră sau cineva drag, ESTE ABSOLUT NECESARĂ CONSULTAREA UNUI PSIHOLOG!

În momentul în care ceea ce se întîmplă în interiorul nostru – în viaţa noastră afectivă, în psihicul nostru – scapă de sub control, poate avea efecte devastatoare, aşa cum, din păcate, am văzut în numeroase exemple din viaţa publică, pe care le vom comenta la un moment dat. Depresia nu e durere de măsea – o tratezi la început cu algocalmin, iar dacă nu trece, fugi repede la urgenţă şi dintele se scoate, în majoritatea
cazurilor fără consecinţe mai mari decît o gaură în gingie.

Depresia – lăsată să ajungă la forme cronice – poate fi fatală!