fbpx
„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Terapia cu pantere

de

În anumite regiuni din Somalia, persoanele care prezintă cel mai mic semn de deviere de comportament sau o tristeţe persistentă sau o dezangajare observabilă de la viaţa comunităţii sau vreun fel de abatere pe care cineva o consideră „anormală”, au parte de un tratament cel puţin interesant: sînt aruncate într-o groapă, sensibil mai adîncă decît un stat de om, împreună cu două pantere înfometate. Familia „pacientului” plăteşte din greu furnizorul de pantere, care are rolul de a le prinde şi a le înfometa, astfel încît, în ziua cînd vor da faţă cu „posedatul” să fie complet pregătite pentru a alunga „duhurile rele”.

Puţinii care scapă, se însănătoşesc, în mod bizar.

Povestea mi se pare o prefaţă extrem de generoasă la decizia mea de a scrie o serie consistentă de articole despre depresie.

În primul rînd, pentru că brutalitatea procedurii nu cred că poate fi trecută cu vederea de către românii cu un grad mediu şi ridicat de educaţie. În Europa secolului XXI pare de neconceput să cauzezi cu bună ştiinţă suferinţă vreunui semen de al tău. Şi totuşi… nu numai că asistăm la faptul că diverşi sociopaţi îşi privează victimele de libertate şi le abuzează ani în şir, dar vedem cum semeni de-ai noştri sînt măcelăriţi de-a dreptul într-unele din cele mai civilizate ţări de pe continent.

Mai aproape de experienţa noastră cotidiană, o repede lectură a forumurilor găzduite de diverse publicaţii vă poate oferi exemple stupefiante de persoane care, sub protecţia anonimatului, proferează cumplite ameninţări şi /sau injurii la adresa autorilor. Dacă alte gazete nu citiţi, o lectură a comentariilor la postarea trecută de pe acest blog va fi complet edificatoare, „amabilităţile” ajungînd pînă la invitaţia deschisă la sinucidere. (Menţionez că, pusă în situaţia de a aproba comentariile, mi-a tremurat mîna o secundă la gîndul că mulţi oameni vor fi ofensaţi, revoltaţi sau chiar răniţi de cele citite. Totuşi, le-am făcut publice pentru că se presupune că autorii lor sînt adulţi, care ar trebui să fie responsabili şi să ştie a-şi controla reacţiile. Iar dacă asta nu e posibil, trebuie să ne uităm la spusele lor, la cauze şi să învăţăm din asta.)

Dar brutalitatea are dublu sens: există oameni care îşi cîştigă existenţa scriind texte (vai mămiţica lor) şi publicînd imagini cu şi despre persoane care se află în situaţii extrem de dificile de viaţă, cum ar fi pierderea violentă a unei rude apropiate, sau, mai grav, a unui copil. Nu îi numesc pe respectivii „jurnalişti” – practica acestei profesii presupune un fel de etică (iar etica e de mult pe năsălie în meseria asta) şi o statură morală care s-a stafidit de mult (în toate mass media la care majoritatea cetăţenilor români au acces). Dar despre etică şi jurnalism vom mai vorbi.

Privită prin prisma manifestărilor ei publice, România pare – în cel mai bun caz – aşa cum scriu jurnalişti puţin mai avizaţi, un balamuc, în care delirul de moarte rînjeşte dintr-un bîlci, în caruselul căruia se dau de-a valma politicieni şi oameni din popor, jurnalişti şi comentatori de toate felurile.

E un fenomen la care merită să ne uităm cu atenţie – nu pentru că l-am savura, ci pentru că trebuie să ştim cum să ne ferim de el, cum să nu ne lăsăm cotropiţi de o viaţă socială care, prin violenţa, atacurile şi deviaţiile ei repetate, ne soarbe către invaliditatea emoţională, ne dezumanizează.

Mai există un motiv, cel puţin la fel de serios, care mă îndeamnă să încep seria extinsă a articolelor mele despre depresie: unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lume este suferinţa oamenilor pe care îi iubesc! Iar „Marea Dragoste” are cititori pe care, din comentariile lor, am ajuns să îi iubesc de parcă i-aş cunoaşte de ani în şir. Cititori care se găsesc în stări de suferinţă sufletească îndelungată, adesea generată de interacţiunea cu parteneri lipsiţi de responsabilitate, care i-au agresat moral şi afectiv în cele mai grave feluri; şi nu e o situaţie din care par a  vedea o ieşire. Cu unii dintre ei (de ambe sexe) am o corespondenţă privată densă şi interesantă, care mă şi motivează teribil să continui a scrie, cu alţii sper să stabilesc o punte acum, oferind modele de analiză şi căi de ieşire din situaţiile lipsite de resurse, energie şi motivaţie, către regăsirea Eului plenar, cu bucuriile, splendorile şi întreaga lui gamă de nuanţe. Ocupaţi cu responsablilităţie multiple ale vieţii, uneori îndurăm stări care, pe termen lung, ne modifică personalitatea şi ne restrîng căile spre împlinire. Adesea, situaţiile astea nu ne afectează numai pe noi, ci şi pe copiii noştri. Şi mă tem că, adesea, efectele nu sînt dintre cele dorite.

Încă o experienţă strigă a fi împărtăşită – cea a unui client al meu. Încep prin a spune că, pentru mine, confidenţialitatea demersului terapeutic sau de consiliere e absolut sacră. În general, nu dau loc comentariilor despre cazuri particulare, dar acesta mi se pare a avea relevanţă generală – iar grija pentru protejarea identităţii şi intimităţii clientului vor controla în totalitate discursul. Clientul (în grupa de vîrstă 30 – 40) a ajuns la mine, cum se întîmplă adesea, printr-o recomandare. „Problema” pe care o avea era o anume „timiditate” care îi împiedica exprimarea în interviurile de angajare – cu toate că deţine unele dintre cele mai invidiate calificări de business şi o experienţă consistentă, cu toate că vorbeşte performant patru limbi străine, cu toate că înfăţişarea îi este impecabilă, iar personalitatea – extrem de agreabilă, exista „ceva” ce îl împiedica să fie „el însuşi”. La primul interviu aprofundat am realizat că, fără să observe, clientul meu era prizonierul unei depresii „ascunse” ani buni. În efortul de a fi „cel mai bun”, aşa cum îi ceruseră părinţii, disperat să se conformeze standardelor religioase, sociale, economice, maritale, el se pierduse de ani buni pe drum şi uitase cine e – nu se mai vizitase pe el însuşi din adolescenţă. Sînt fericită să spun că acum, aplicînd pentru un post pe care îl considera „dincolo de ceea ce i se putea oferi”, i s-a oferit un job mult mai bun, e într-o relaţie stabilă şi fericită (după ce a fost de acord cu un divorţ pe care soţia i-l ceruse de mai bine de un an) şi şi-a reluat pasiunile care îl defineau (cu toate că e o persoană devotată activităţilor în aer liber, nu mai găsea nimic agreabil în nici una de vreo doi ani). Îi mulţumesc pentru că mi-a arătat cît de minunată poată fi întoarcerea la sine, după ce ai cunoscut abisul în care te găseşti şi ţi-ai descoperit calea de a ieşi din el! Şi sper ca cele scrise aici să fie de ajutor celor care, împiedicaţi de cine ştie ce blocaj interior, ezită să ceară ajutor specializat.

Desigur, mai sînt şi statisticile! Oricît de plicticoase ar fi, sînt relevante: femeile sînt de două ori mai în pericol de a cădea pradă depresiei decît bărbaţii. Şi, spre deosebire de cei care suferă de alte boli, cum ar fi, de pildă, diabetul, în cazul căruia 92% dintre pacienţi se prezintă pentru diagnostic şi tratament, cei afectaţi de depresie ajung să consulte un specialist doar în proporţie de 48% (Conform cifrelor publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Anual, 151 de milioane de oameni – cei înregistraţi! – suferă de depresie. 844 de mii se sinucid – mai exact, asta înseamnă o încercare de suprimare a propriei vieţi la 3 secunde (!!!) şi o reuşită la 40 de secunde!!!! Într-o treime din ţările globului, sinuciderea reprezintă principala cauză a decesului în categoria de vîrstă 15 – 34 de ani.

Şi, dacă tot am declarat – în profesiunea de credinţă a acestui blog – că voi fi „open”, mă gîndesc să o fac pînă la capăt.

Din 1990, cînd mi-am început cariera în televiziune, pînă mult după ce am părăsit glitz-ul ecranului, am avut o relaţie strînsă, superbă cu Mădălina Manole. O parte dintre pozele care au fost reproduse cu obstinaţie, la momentul în care teribila tragedie a avut loc, erau făcute de revista noastră, în urma unui dialog al meu susţinut cu ea, cînd am convins-o de frumuseţea ei, de splendoarea a ceea ce avea de dăruit, de nevoia oamenilor de a o regăsi. M-au secat la inimă! Ironic, la momentul respectiv, aveam două cliente care treceau prin cele mai teribile forme de depresie post-natală – amîndouă au trecut cu bine momentul şi sînt acum în joburi înalte, în Dubai. M-am învinovăţit multe zile şi nopţi la rînd, cu turbare, pentru faptul că, după ce am plecat din ţară, nu am mai căutat-o – nu i-am lăsat nici o adresă, nici un număr de telefon, nimic!!! M-am simţit una din şirul infinit de bestii umane care au jefuit şi dezamăgit sufletul ei special. Cînd exhibiţionismul de media a început – exploatînd cu cruzime, pentru cifre uriaşe de audienţă, tragedia unei creatoare pe care am adorat-o, m-am simţit şi mai neputincioasă!!! Ce îi face – în continuare – pe telespectatorii români să soarbă nesăţios asemenea oroare?! (Trebuie să spun că în Anglia, dacă ar fi fost măcar o tentativă de a exhiba pe ecrane durerea, crampele, încleştările unei familii sfîşiate de durere, plîngerile ar fi curs cu milioanele – pentru simplul motiv că asta înseamnă încălcarea demnităţii umane!) Ce îi face pe cei ce lucrează în media să conspire, în tăcere, la perpetuarea unei astfel de tumori maligne a spiritului nostru?! Ce îi determină pe unii să facă poze mărite ale „vedetelor” spulberate de durere, care conduc pe ultimul drum un copil distrus de o poveste numai de el ştiută?! Audienţele – adică, banii?! Dacă e aşa, atunci, într-adevăr, articolele mele vor continua fără oprire, pînă cînd şi ei vor înţelege că drumul pe care au luat-o nu duce nicăieri, pînă cînd se vor opri să ne mai distrugă sensibilitatea şi umanitatea!

Iar acum, vorbind deschis despre depresie în general şi depresia post-natală, mai ales, aşa cum „specialiştii” şi „jurnaliştii” nu au făcut-o, sper să pot ajuta fiecare tînără mamă, fiecare viitoare mamă, să se ferească de hidra nenorocită care te poate cotropi şi sufoca pe nesimţite, pînă la a te face prizonierul unui mormînt cu o cruce al cărei nume nu îl recunoşti.

Ce îi face pe alţii să acceseze cu zecile de mii paginile hidoase ale tabloidelor, de unde rînjesc răni sîngerînde care n-ar fi arătate nicăieri în lume?! Sper ca acelaşi mecanism să îi facă să deschidă şi pagina asta, unde voi relata despre durere în stare pură – şi să hotărască dacă vor să fie parte din mecanismul de auto-distrugere al speciei sau îşi pot găsi o menire mult mai bună: aceea de a se ocupa de propriile existenţe, pe care să le trăiască demn, uman.

În articolele care urmează voi vorbi despre cauzele (multiple) ale depresiei, despre felul în care se poate descoperi, despre felul în care a fost reflectată în cinematografie (şi nu numai), despre felul în care se poate trata şi despre capcanele unor societăţi care predispun la agravarea acestei cumplite afecţiuni.

Şi, poate, cu ajutorul revistei, site-ului şi al vostru vom începe o fundaţie care să sprijine oamenii afectaţi de o asemenea gravă afecţiune şi pe cei aflaţi în pragul tragediei.

Odihnească-se în iubire şi tihnă mult căutată sufletele celor care au căzut pradă nemiloasei depresii!

Iar cei care fac din cea mai cumplită dintre dureri „glamour”-ul primelor pagini de ziar şi al ecranelor – iertaţi să fie, pentru că nu ştiu ce fac!

Să sperăm că vor afla de aici.

Nici unul dintre noi nu e simplu spectator al gropii în care omul se confruntă cu panterele – e treaba tuturor ca asta să nu se mai întîmple, sub nici o formă!

Dacă oricare dintre cele citite aici v-a afectat în vreun fel, vă rog, negreşit, să mă contactaţi! Asta pentru că în România nu există vreun help-line dedicat depresiei ori sinuciderii!!!

Mă puteţi contacta pe adresa de e-mail: miky_burda@yahoo.com sau pe pagina mea de facebook, care este deschisa tuturor mesajelor: http://www.facebook.com/#!/miky.burda.

 

 

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Ferice de aceia care nu au niciodata motive sa fie aruncati in groapa cu patere. (Ma indoiesc ca ar exista oarecine atat de norocos….)
    FELICITARI pentru initiativa!

    ioana 27 aprilie 2012 19:40 Răspunde
    • Asa zic si eu, Ioana! Ca nu stim niciodata cind si daca viata ne va arunca intr-o viltoare din care sa ne regasim cu greu! E mai bine sa fim pregatiti si perseverenti in a cunoaste resorturile teribilei maladii, pentru a sti cum sa luptam cu ea!
      Iti multumesc pentru incurajare!
      Un week-end frumos! 🙂

      Michaela Burda 27 aprilie 2012 20:48 Răspunde
  • Mi-a placut ft mult articolul tau ”Frumoasa si Gadea”,iti aprob fiecare cuvat scris pt ca reflecta realitatea Romaniei 2012…mi-e scarba sa deschid televizorul pt ca tot ce poti sa vezi e doar o mare mocirla…am ramas uimita de comentariile pline de rautate si mai ales de faptul ca te-au acuzat ca ai fi plina de frustrari! :)) rad pt ca o femeie care isi castiga singura existenta si are un asemenea cv cum ai tu refuz sa cred ca ar avea vreo frustrare!
    Cat mai multa inspiratie si la cat mai multe articole!!!
    PS : Posteaza mai des ai multe de spus si le spui prea bine!

    mihaela 28 aprilie 2012 15:55 Răspunde
    • Multam mult, Mimizu! 🙂 – pentru cuvintele generoase si pentru lectura.
      Unul dintre motivele care ma determina sa incep aceasta serie de articole este faptul ca am putut constata cit de usor oamenii se abandoneaza unor stari pe care ar trebui sa le controleze. Si folosesc termeni – cum ar fi cel de „frustare” – al caror continut nu il cunosc.
      Dar e loc, slava Domnului, sa informam si sa oferim oamenilor ocazia sa se dezvolte.
      O voi lasa mai moale cu „realitatea Romaniei 2012”. Cred ca avem lucruri mai bune de discutat.
      Un week frumos!

      Michaela Burda 28 aprilie 2012 17:47 Răspunde
  • SUPER ,DE ALTFEL NU MA MIR,SPIRITUL DE OBSERVATIE SI TALENTUL DE A SCRIE SAU INTERPRETA NU TI LIPSESC,DIMPOTIVA!FELICITARI!

    DOINA BOTICA 29 aprilie 2012 12:19 Răspunde
    • O zi cu totul speciala pentru mine!
      Ai fost mereu omul drag din sufletul meu, Doina, iar faptul ca acum te regasesc e ca un dar de la Dumnezeu!
      Multumesc pentru incurajari!
      Te imbratisez cu toata dragostea!

      Michaela Burda 29 aprilie 2012 14:09 Răspunde
  • Michaela,

    abia astept… articol dupa articol… sint oameni care strimba din nas cind aud „depresie” si o trateaza ca pe ceva de genul „prostii, fandoseli”.
    ma bucura initiativa ta. si spun multumesc fiindca stiu ca ma voi trata pe blogul tau! de depresie!

    iana 30 aprilie 2012 17:58 Răspunde
    • Multumesc pentru incurajari, Iana!
      Am luat decizia asta pentru ca felul iresponsabil in care trateaza presa si o majoritate inspaimintatoare a publicului subiectul asta mi se pare inacceptabil!
      Recunosc, au pus capac „specialistii” care, cu prilejul ultimei tragedii au exprimat numai opinii demne de secolul trecut. Iar o privire aruncata pe site-urile „de specialitate” din Romania m-a lasat cu un gust si mai amar.
      E timpul sa dam informatii serioase, bine documentate si actualizate.
      Te astept, cu drag, la „tratament” 🙂

      Michaela Burda 30 aprilie 2012 18:31 Răspunde
  • Am scris ieri, dupa ce am citit „despre terapia cu pantere”, un mesaj mai lung, dar bineinteles ca fiind la serviciu nu mi l-a trimis(salvat)!!! Oricum scriu acum esentialul din ce-am insirate ieri aici: mi se pare foarte potrivita comparatia facuta de tine Mihaela, este trist si adevarat ce se intimpla la noi in tara cu oamenii depresivi si iti doresc din suflet Multa Multa BAFTA SA AI CU INITIATIVA TA PE CARE IMI DORESC SA O VAD PUSA PE PICIOARE -ca sa zic asa( chiar daca eu as putea as da cu placere o mana de ajutor pentru concretizarea in fapt a initiativei Mihaelei)
    Te citesc( unori nu pricep tot din prima dar reiau textul pina pricep ce ai vrut sa spui), aceasta postare cu comparatia facuta este foarte foarte realista( pe toti ne afecteaza mai mult sau mai putin Depresia celor de linga noi)

    iris40 1 mai 2012 11:46 Răspunde
    • Iris, multumesc mult pentru incurajari si astept cu mult drag mina ta de ajutor! De obicei, cititorii lectureaza si comentariile, asa ca orice observatie, corectie, adaugire va fi mai mult decit bine venita.
      Tocmai am postat primul articol din serie. 🙂

      Michaela Burda 1 mai 2012 16:37 Răspunde

Dă-i un răspuns lui DOINA BOTICA Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title