„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Televiziunea – semn al labirintului lumii

de

Studioul "Music Factory" Tele7abc, 1997

Motto: „Oamenii nu trăiesc numai pe baze raţionale. Ei nu pot calcula şi acţiona raţional în căutarea interesului propriu înainte de a-şi fi definit eul. (…). În timpuri de schimbare socială rapidă, identităţile existente se dizolvă, eul trebuie redefinit şi noi identităţi trebuie create.” Samuel Huntington, „The Clash of Civilizations”

Pot lesne explica din ce pricină m-am apucat tocmai acum de scris despre televiziune. Şi pentru care motiv frămîntările prin care trece în prezent postul naţional sînt doar „ocazia, iar nu cauza” scriiturii mele.

Una dintre cauze ţine de mine – mai exact, de procesul meu de maturizare, de gradul de evoluţie a conştiinţei mele sociale, de felul în care am ajuns să îmi extind cultura relaţiilor şi de orizontul în care, trăindu-mi viaţa aşa cum am ales, am fost obligată să repoziţionez ceea ce am parcurs şi, sper, să pricep mai bine. Se împlineşte un deceniu de cînd nu am mai pus piciorul în vreun studio de televiziune, în calitate de realizator sau prezentator şi, chiar dacă îmi bate inima galopant şi acum, la amintirea acelor momente, simt că mă ajută mintea să gîndesc mai limpede, mai structurat ceea ce s-a întîmplat atunci.

O cauză încă şi mai importantă este parcursul societăţii româneşti din 1990 şi pînă acum. Şi faptul că nu pot spune, după mai bine de două decenii, că am văzut în România ceea ce aş putea numi „evoluţie”. Şi nici în televiziune.

Îmi imaginez că încercînd să fac un pic de lumină în furnicarul de atunci – perpetuat sub diverse forme, cronicizate, pînă azi – voi ajuta, cît de puţin, la felul în care fiecare poate privi, înţelege şi îndrepta, istoria personală şi a grupului (poate şi a societăţii, la un moment dat) din care face parte.

Aveam 24 de ani cînd am fost angajată, prin concurs, în Redacţia Teatru – parte a departamentului de Film – Teatru – a Televiziunii Române.  Pot spune, cu mîna pe inimă şi mintea de acum, că, din punct de vedere al exerciţiului relaţiilor inter-umane eram 0 (zero!). Interacţionasem, în mod real, pînă atunci, doar cu familia mea, cu profesorii şi un cerc restrîns de prieteni, cam pe aceleaşi baze: respect reciproc, performanţă, muncă, dorinţă de recunoaştere socială, fair-play şi un pic de dragoste. Şi mi se părea că e un model care funcţioneză! În cele din urmă, să spui întotdeauna adevărul, să fii sincer, să munceşti pentru a fi cel mai bun şi să fii recunoscut pentru asta nu fusese greu.

Mai avusesem două slujbe înainte: lucrasem ca profesoară de limba română la clasele V-VIII în Odorheiul Secuiesc, iar apoi venisem în  Bucureşti, unde lucrasem şi cu copii din ciclul primar (la fosta mea şcoală generală!) şi cu clasele IX-XII, într-un loc unde se adunaseră numai copii picaţi la examenul de admitere în liceu. Peste tot fusese greu la început, dar criteriul de succes îmi devenea limpede: să fiu eu însămi, să dau tot ce aveam mai bun. Simplu, nu?! Nu.

Televiziunea „e un labirint, semn al labirintului lumii”.

Umberto Eco spunea asta despre bibliotecă – locul unde oamenii interacţioneză cu cărţile şi, în cazurile cele mai fericite, şi cu ei înşişi. În televiziune e de mii de ori mai complicat. Pentru că interacţiunea se referă la oameni. Televiziunea e locul în care descoperi că ai mii de valenţe despre care nu ştiai mai nimic şi că, dacă vrei rezultate, ele trebuie cultivate, prin ceilalţi, la infinit, în maniere pe care trebuie să le înveţi rapid. Dacă vrei să vorbeşti cu publicul trebuie să ştii să interacţionezi nu cu o echipă, ci cu o succesiune de echipe – oameni de pe toate căile vieţii, cu nevoile şi emoţiile lor, cu senzitivităţile şi idiosincraziile lor, cu încărcătura lor de cultură şi lumină sau dimpotrivă…

În prima mea zi de lucru în Televiziunea Naţională, Doina Teodoru, un om rar şi preţios, secretara generală de redacţie la Teatru, pe vremea respectivă, mi-a arătat noul meu loc de muncă: un turn cu 12 etaje, şase studiouri, atelierele de producţie, sediul scenografilor, serviciul tehnic, sediul carelor, direcţia preluări de pe satelit, locul de editare electronică a imaginilor, cabinele de montaj film, locul unde se prelucrează sunetul şi arhiva de muzică şi sunet, studioul muzical, sediul operatorilor de teren, sediul operatorilor de studio, pînă la locul cel mai discret, al omului care potriveşte ceasurile după care la miezul nopţii, pe 31 decembrie, toată naţiunea păşeşte în noul an. Dacă n-aş fi simţit că îmi vine să plîng în hohote, aş fi leşinat! „N-am să învăţ niciodată toate astea!” am spus, în cele din urmă, cu glas cam stins, cam sugrumat. „Ba da!” mi-a retezat-o Doina, scurt. „Ai să înveţi! Te duce mintea! Şi dacă n-ai să înveţi, ai să înfunzi balamucul sau mormîntul.” Superbă perspectivă! Cu
capul, n-am înţeles nimic la momentul respectiv. Dar parcă inima îmi spunea că are, cumva, mare dreptate!

Doar că „labirintul” la care mă refer nu era numai un topos. Dincolo de vastitatea şi întortocherea locului, erau oamenii! Oameni care lucraseră împreună de-a lungul „epocii de aur”, cu numai 3 ore de emisie pe zi, care îşi petrecuseră împreună revoluţia şi care, la momentul venirii mele, încă mai căutau o cale să se regăsească, să se accepte, să se redefinească şi să poată continua.

Pentru mine, de pildă, Mihai Tatulici era un realizator bun, cu care avusesem cu ani în urmă o colaborare îndelungată şi agreabilă. Pentru mulţi dintre colegi, Tatulici era o tiribombă cu vorbe, care începuse să se învîrtă necontrolat încă de la arestarea lui Nicu Ceauşescu – un fost bun amic, pe care îl stigmatizase în văzul naţiunii, în direct; apoi, începuse, rapid, să îşi construiască fief-ul, deja arhiplin cu vasali de mai nouă şi mai veche generaţie, aleşi în buna lor majoritate după chipul şi asemănarea Domniei Sale – cultură, talent şi profesionalism, bine placate cu o mare doză de arivism.

Pentru mine, cutare doamnă realizator era cea mai cunoscută voce a reportajelor dedicate tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pentru echipele de teren (sunetişti, electricieni, şoferi), era o fată de pahar, care, la nevoie, n-a ezitat să urineze într-o frapieră!

Radu George Serafim mi se părea un domn distins şi respectabil, care tocmai lansase emisiunea „Viaţa spirituală”. Printre colegi, era un nume odios! Povesteau cum, peste noapte, la revoluţie, dăduse jos tabloul lui Ceauşescu şi pusese în locul lui o cruce, dar erau siguri că fidelitatea lui faţă de „servicii” avea să mai continue mult şi bine.

Nimeni nu era cine părea a fi. Şi, dacă în cazul unora, istoria poveştilor lor de iubire sau de realizări profesionale sau de nebunie creatoare, le plutea pe urme ca un parfum discret, stîrnind chicote benigne, şoapte admirative, zîmbete mieroase, în cazul altora, te confruntai mai degrabă cu valuri răscolite de resentimente, teamă, dezgust, bine ambientate cu o cantitate semnificativă de pucioasă.

Cu toate astea, în timp ce, de pildă, profesori străluciţi erau alungaţi de la catedre de noile generaţii „revoluţionare”, pe motive stupide, cum ar fi că au fost pe vremea care a fost, oamenii cu adevărat indezirabili stăteau bine-mersi pe posturile lor, iar unii deveneau, pe zi ce trece, mai vocali şi mai importanţi, prin ecoul public, dar şi prin prozeliţii cărora le transmiteau know-how-ul „învîrtelii”, „descurcării” şi al  parvenitismului cu orice preţ. (Cu orice preţ! Înfricoşător lucru, dacă ne gîndim mai exact la ceea ce înseamnă.)

În plus, în timp ce se flutura stindardul „neangajării politice” a „instituţiei”, toată lumea care o alcătuia făcea politică! Fiecare, cum şi în ce direcţie se pricepea! M-a uimit un interviu al fostului Preşedinte al Sindicatului Liber din TVR, Dumitru Iuga, care, în mai 2010, încă mai apărea în gazete cu un inverviu „incendiar” (pe care îl puteţi citi aici: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Dumitru_Iuga-Emisia_a_fost_oprita_la_ordin_politic_0_270573400.html#) , la capitolul „eveniment”, „actualitate”.

N-am ştiut, în anii 90, aceia tulburi, dacă să îl respect pe Iuga sau să mă tem de el. Nu l-am cunoscut personal, nu am lucrat împreună. Dacă, totuşi, la 20 de ani de la „evenimente”, el insistă să spună tot adevărul lui, un adevăr atît de personal încît puţină lume se regăseşte în el, probabil e mult mai potrivit să ne retragem şi să ne întrebăm: în ce măsură putem să ne depăşim propriile limite?! Cum am putea să trecem dincolo de încleştările înveninate şi să înţelegem ce ni s-a întîmplat? Şi cum se face că nici un realizator „independent” nu s-a găsit să spună povestea a ceea ce s-a petrecut, cu adevărat, în TVR în toţi aceşti ani?

Culmea, viermuiala morală s-a extins ca buba neagră la nivelul tuturor instituţiilor apărute pe aceeaşi piaţă.

Televiziunea atrage, prin natura ei, personalităţi hiper-competitive. Oameni care au orgoliu, mai presus de orice, aşa cum au creativitate şi impetuozitatea de a-şi vedea visele împlinite. Persoane care au forţă şi rezistenţă. Indivizi cultivaţi, de regulă, şi care au darul exprimării de sine şi al persuasiunii. După criteriul „caracter” sau „impecabil profil moral”, din păcate, încă nu recrutează nimeni! Cînd în asemenea personalităţi sădeşti ideea că se poate „ajunge” numai dacă te încîrdăşeşti, că poţi prospera numai prin compromisuri adînci, că e normal să
„foloseşti momentul” doar ca să îşi fie ţie bine, fără nici un gînd la consecinţe, fără nici o preocupare despre ce urme laşi în propria viaţă şi, mai
ales, în publicul tău, rezultatul se vede pe fiecare dintre canalele de limbă română pe care le aveţi deschise în faţă.

O bună parte dintre oamenii care şi-au dorit de la viaţă împlinire profesională fără compromis au plecat din televiziune. Fie în alte domenii, fie, obosiţi şi scîrbiţi, la pensie. Alţii, au curbat din ce în ce mai mult coloana vertebrală, pînă cînd conformismul i-a secătuit de capacitatea de expresie. N-am avut – nici unii dintre noi – forţa să găsim baza comună, pe care să schimbăm ceva. Şi asta pentru că, probabil, ne-am iubit mai mult pe noi decît meseria pe care ar fi trebuit să o lăsăm celor care vin mai curată şi mai stimulativă. Am găsit în scîrba noastră de „politichie” o scuză suficientă ca să întoarcem spatele. Şi în scurtimea vieţii, un bun argument ca să ne punem coada pe spinare şi să ne vedem de drum, fiecare pe barba lui.

Şi asta s-a întîmplat şi la nivelul societăţii româneşti. Am vrut doar la nivel declarativ să ne descotorosim de ceea ce a fost. În mod real, ne-a fost bine trăind ca înainte.

Pentru că nimic nu a rămas nemaculat, totul trebuie reinventat. Dacă dorim, ca naţiune, vreun fel de viitor.

Pe cît de mult m-a rănit, tot pe atît m-a revoltat declaraţia lui Mihai Tatulici pentru paginademedia.ro: „Fiinţa umană e dependentă de cada istorică în care se spală.” Cu metafora asta, a bălăcirii continue şi imposibilităţii de a ne purifica, Tatulici a explicat, involuntar, unde a dispărut comoara de casete cu imaginile originale din timpul evenimentelor din 1989, ce cale a luat Tele7abc şi din ce motive, ce a dorit cu emisiunile pe care le-a produs pentru ProTv (inclusiv reportajul de glorificare a „Caritasului”, pe care ni-l reambalează ca pe unica prezentare de informaţii preţioase din interiorul sistemului pentru care, cum vedem, nici măcar nu a fost remunerat, săracul!), care a fost direcţia în care a privit cînd s-a înfiinţat într-un post de ştiri şi multe alte lucruri. Printre ele, din ce pricină ecranele noastre sînt pline de lături puturoase cînd încercăm să privim posturi pe care se vorbeşte româneşte. Din ce motive, chiar şi cei care, aparent, sînt departe de orice compromis, tot băltesc în tipare lipsite de strălucire şi cuminţenie prost înţeleasă. Nu în ultimul rînd, de ce cuvîntul „canal” poate fi lejer  folosit, în conotaţiile lui cele mai fetide, pentru dejecţie ca şi pentru televiziune.

Amestecul de toleranţă (pe sub care fierb resentimente vechi), gesturi superficiale de transformare (cum ar fi „rebranding-ul” – spălarea?! – unei instituţii în care cloceşte, în continuare, un vacarm bine ţinut sub capac), nepăsare, egoism şi primenire de faţadă, oglindeşte perfect ceea ce s-a întîmplat la nivelul întregii societăţi româneşti. Minunat se exprimă Valentin Nicolau: „Un simulacru de restructurare” (Ii puteţi citi luarea de poziţie faţă de „noua reformă” din TVR aici: http://www.mediaddict.ro/2012/08/valentin-nicolau-1000-de-oameni-vor-fi-concediati-din-tvr-un-simulacru-de-restructurare/ ). Cu toate astea, uită să ne spună cum se face că el însuşi a lăsat în urmă un loc insuficient „restructurat”… Sîntem atît de obişnuiţi să găsim vinovaţi şi să blamăm! Ocupaţi cu asta, nu găsim timp pentru o viziune coerentă şi nici energie pentru un set de acţiuni care să ne aducă bine tuturor.

Povestea României post-revoluţionare, ca şi a televiziunii ei, a fost una trăită „cu dragoste şi abjecţie”. Pînă să părăsăsesc definitiv meseria pe care, în continuare, o ador, am sperat că, o dată cu liniştirea apelor, impurităţile vor dispărea şi profesionalismul va deveni unicul criteriu de funcţionare – la birou şi în societate. În schimb, pentru că televiziunea a făcut cum s-a priceput mai bine ca spiritualitatea şi devotamentul să dispară, a rămas numai moştenirea celor de-alde Tatulici, patronată de comportamente pe măsură. E un cerc vicios: dacă n-ar fi existat capete plecate sau care să împungă pe sub centură doar ca sabia să nu le taie, în veci un personaj ca Sorin Ovidiu Vântu n-ar fi ajuns patron de post de televiziune. Dacă intelectualii de marcă s-ar fi ţinut departe de lichele – ecranele noastre şi clasa politică ar fi arătat cu totul altfel. Dacă
reforma – în orice domeniu – ar fi fost reală şi redefinirea identităţii noastre ar fi avut o şansă de reuşită.

În televiziune, nevoia de comercial  a fost confundată cu vulgarizarea şi sutienizarea. În politică, succesul democraţiei s-a bazat pe populism ieftin, iar în viaţa socială libertatea cuvîntului a ajuns să fie confundată cu glorificarea invectivei.

Pe posturile tv s-au căţărat patroni dubioşi numai pentru că au avut o bază de profesionişti mereu dispuşi colaboreze pentru sumele corecte: dacă vine banul, ce importanţă mai are provenienţa lui?! În viaţa politică au ajuns să conteze mai mult cîrdăşiile întru menţinerea cu dinţişorii pe ciolan decît platformele ideatice. În viaţa socială a prins rădăcini adînci înhăitarea, în timp ce colaborarea pentru obiective comune, cîtă era, s-a veştejit.

Graniţele între oameni şi domenii s-au fluidizat, în sensul că oricine poate trage de brăcinar pe oricine şi nu în sensul schimbului de energii constructive. Ca societate, semănăm mai mult cu un bîlci jalnic, decît cu ceea ce putem găsi, peste graniţele ortodoxiei, către Apus. Sîntem o paradă de măşti triste de carnaval, condusă de un tambur major complet dezarticulat: televiziunea.

Într-un post viitor voi vorbi despre felul în care BBC, dar şi posturile particulare din Marea Britanie, au reacţionat în timpul crizei şi cum, fiecare după menire şi posibilităţi, au înţeles să contribuie la echilibrul vieţii din Regat, cînd disrupţia ameninţa să capete dimensiuni incontrolabile. Şi voi face asta pentru că, şi în condiţiile în care am renunţat la profesie, nu voi renunţa la credinţa profundă în televiziune ca generatoare de viaţă spirituală, ca semn al labirintului prin care ne căutăm calea.

Paradoxal, dacă, totuşi, va veni de undeva o brumă de conştiinţă socială, o umbră de responsabilitate în discursul public, un nucleu de  reconstrucţie morală în România, cred că tot televiziunea va trebui să îşi asume rolul ăsta. Cu o vorbă amară şi înţeleaptă a lui Octavian Paler, spusă demult la Antena 3: „În măsura în care vor exista conştiinţe dispuse să nu se vîndă, mai există speranţă.”

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Dumnezeu sa-l odihneasca pe domnul Todea .Miky e tare greu can prietenii pleca pe neasteptate.

    dolores velicu 5 septembrie 2012 9:13 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title