„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

„Sau toți să scăpăm, sau toți să muriți!”

de

Asta e ceea ce m-am străduit atît de mult să uit: ”Ceaușescu n-a fost singur! A avut în jurul lui o gloată întreagă de lingușitori și profitori – el n-a fost decît capul unei comete malefice, cu o coadă lungă, lungă și stufoasă, și care se va mai vedea pe cerul nostru multă vreme.”

Am citit asta în capitolul intitulat ”Șocul întoarcerii în țară” din minunata, exemplara carte a lui Neagu Djuvara, ”Amintiri din pribegie”. Am terminat cartea noaptea trecută – singura dintre operele lui publicate în limba română pe care am avut ghinionul să nu o citesc la vreme. E, de fapt, prima carte pe care am cumpărat-o după ce m-am întors. S-o fi citit la vreme, probabil că îmi mai lua vreo două decade pînă să îmi încarc în camion mica agoniseală și pe cei patru minunați patrupezi și să mă reped ”către rădăcini”, vezi doamne ca să mă pot reconstrui.

De cînd m-am întors am încasat trezire peste trezire. Și n-am să dau detalii veștejitoare despre cum Poliția mi-a spus că nu exist și ”fac fițe” (doamna respectivă îmi comenta, probabil cizmele, care, da, sînt cam fistichii!) cînd m-am dus să îmi depun actele pentru eliberarea unui nou document de identitate; nici n-am să povestesc cum o echipă de contractori ai unei apreciate firme de mobilă mi-au spus ”să mă întorc de unde am venit” cînd i-am rugat să nu mai înjure pentru că nu prea mai sînt obișnuită. Avem cu toții experiența haosului și grobianismului din trafic – și peste asta voi sări cu grație. Cred că din masochism în formă continuată ne mai uităm cu toții pe canalele de dejecții ale cotidianului – că ”știri” nu-mi vine a le numi, deci nici aici nu adăstăm.

Ceea ce mi se pare cu adevărat dezarmant este că le e mai simplu să mă viziteze unor prieteni din Marea Britanie, le e mai simplu unora de prin Thailanda sau Japonia să mă sune săptămînal decît oamenilor pe care i-am crezut atît, atît de aproape. ”Ai mei”, cu toții, sînt captivi sub coada stufoasă, puturoasă și obraznică a ceaușismului devenit mai subtil, mai șmecherit și mai endemic decît oricînd.

România, așa cum este astăzi, este o societate plină de zgomot și furie. Copiii neiubiți ai generației mele s-au trezit adulți nematurizați care cred că veniturile care le permit să circule în 4×4 pot ține loc de zîmbet, politețe și compasiune. Sînt triști și frustrați, și fără timp și fără loc și fără pic de aspirație către un alt tip de societate decît cea prin glodul căreia claxoneză mut în fiecare zi. Copiii acelora dintre noi care au avut curaj și timp să îi facă sînt demult plecați și nemaiîntorși de pe la studii. Din generația mea au rămas puțini: pe unii i-am regăsit cu drag, muncindu-și sufletul să le asigure copiilor studii civilizate și o viață (adesea) ”afară” – preferă să îmbătrînească singuri decît să-și știe copii sub cerul acoperit de ”coada stufoasă” a cometei ceaușiste. Pe alții i-am găsit drenați complet de energie, hăituiți de cotidian și făcînd eforturi supra-omenești să plece din țară cît mai repede, cît încă îi mai angajeză cineva pe o bandă într-o fabrică de cîrnați, numai Vest să fie! tocmai pentru că vor să dea copiilor ”o altă șansă”. Disperarea nu le mai lasă timp să se gîndească la cel fel de model de viață primește un copil care vede un părinte vertical părăsindu-și identitatea sub presiunea unui sistem toxic, împotriva căruia nu mai poate lupta.

”Ai mei” sînt sub vremi! Guvernați de mizerie morală, batjocură la cîmp deschis, amenințări și haos nu mai putem avea grijă de ceea ce iubim, de ceea ce dorim, de ceea ce contează. Sîntem sub coada cometei, și nu mai știm cum s-o îndepărtăm de pe cerul nostru!

Cei care astăzi sînt ”fruntea țării”, cei care nu rup nici măcar o frază întreagă curată în limba română literară, sînt cei care erau coada-cozilor cometei ceaușiste!

În clipa în care personalități și profiluri cu educație și cultură, adevărat, forjate pe vremea comunismului, dar cu postură și discurs occidental precum Adrian Năstase sau Adrian Severin, au înfundat pușcăria sau și-au văzut de anonimatul prosper, precum Mircea Geoană (după ce s-a întîlnit cu Vântu, vai!, într-o parcare!), societatea românească a intrat în starea de ”supraviețuire” atît de bine definită de Caragiale: ”sau toți să scăpăm, sau toți să muriți!”

Nu mai vrem să sperăm pentru că toate s-au dovedit himere. Nu mai vrem să luptăm pentru că și dacă sîntem victorioși, tot ”ai lor” conduc. Mai bine strîngem din dinți și ne mestecăm după propria ușă tensiunile și neîmplinirile. Și mai bine – ne cărăm și îi lăsăm să-și facă de cap! Cîte 60 000 mai ies prin piețe, au energie și dreptate, ei, și ce?!

Știți care e singura frază coerentă pe care unul dintre studenții mei străini o spune în limba română?! ”Hoțul neprins e negustor cinstit!”

N-ar fi tragic să ne asumăm propria poveste, dacă am vrea să și contribuim la scrierea ei – așa cum fac englezii, coerenți și uniți chiar și într-o criză de imbecilitate națională precum Brexit.

Povestea României trebuie să începem să o rescriem. Urgent!

La Caragiale simpaticul, pupincuristul și ușor imbecilul polițai de provincie Ghiță n-ar fi ajuns niciodată să conducă o cameră a Parlamentului României în timp ce stăpânul lui, Tipătescu, o conduce pe cealaltă, pupîndu-l în dos pe fostul serv; nici Mița Baston n-ar fi ajuns Prim-Ministru; nici Agamiță Dandanache n-ar fi putut să se erijeze în protectorul Brunhildei (vai de clopoțeii lui! bine că au sunat cam dezorientat și răgușit în ultimul moment).

Cred că toată coada cometei ceaușiste, care a ajuns să ne posede fiecare clipă a fiecărei zile, trebuie tăiată!

Nu zic că m-am întors ca să o tai, dar poate că mi-a fost dat să aflu și să decid asta.

Cei care au venit să mă viziteze din UK nu sînt nici bogați, nici nu-i dă sănătatea afară din casă, nici nu mor de fericire socială. Pur și simplu, le pasă! Ei au ceea ce noi am uitat că se poate să avem: relații normale! Atașament. Energie. Speranță. Și credința că nimic nu contează mai mult decît prietenii buni și familia.

Sînt hotărîtă să-mi suflec mînecile și să mă apuc de treabă, dar mărturisesc că noaptea trecută mi-am petrecut-o uitîndu-mă pe pereți și întrebîndu-mă încontinuu: ”Ce cauți, Neagule, aici?”

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title