fbpx
„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

„Realitatea” depresiei

de

Să începem cu o veste bună: realitatea nu există!

Ceea ce noi etichetăm cu denumirea „realitate” este rezultatul interacţiunii dintre formaţiuni moleculare organizate într-un sistem viu complex, denumit de obicei „fiinţă umană” şi alte sisteme, infinite în varietatea şi complexitatea lor. Intrăm în relaţie cu lumea înconjurătoare prin intermediul simţurilor – imaginile, sunetele, mirosurile, gustul, atingerile, senzaţiile de rece sau cald sînt cele care ne mijlocesc perceperea „realităţii”. Numai că, vorba poetului, „urechea te minte şi ochiul te-nşală” – iar seria iluziilor vizuale şi auditive este una infinită!

Creierul uman este construit de o asemenea manieră încît nu putem avea în cîmpul percepţiei conştiente decît 7 pînă la 15 elemente simultan – aşa se explică numeroasele situaţii în care, avînd în faţa ochilor ceva (persoane, obiecte, acţiuni), se întîmplă să „ne scape”. Cortexul sortează ceea ce consideră „nerelevant” pentru ce înseamnă la un anume moment echilibrul şi existenţa sa.

Între momentul în care ceva „se întîmplă” sau „este” şi momentul în care o fiinţă umană poate percepe conştient acel „ceva” trec 500 de milisecunde. Cu alte cuvinte, în momentul în care ajungem să percepem o „realitate”, ea este deja „trecut”.

Pentru a da sens percepţiilor, mintea noastră anulează, şterge, adaugă, combină, sintetizează, extrage informaţie – cu un singur scop: eliminarea ambiguităţii. Iar informaţia reţinută în cîmpul conştient primeşte automat o etichetă lingvistică: om, soare, asfalt, măgar, revistă, site, cană, telefon. Am denumit o serie de lucruri, persoane, obiecte spre care un copil poate întinde mîna, fără a-i rosti denumirea – în momentul cînd îl învaţă limbajul, adultul care îl are în grijă îl învaţă şi felul în care să pună etichete. Un obicei nedorit, care îi va greva întreaga existenţă!

Factorul Escher – programarea

Probabil aţi observat – în clipa cînd un bebe care învaţă să meargă cade pentru prima dată, pe faţă i se poate citi uluirea. E uimit de contactul cu o nouă experienţă! Există mame care se reped, disperate, să îl ridice şi, cu chipul schimonosit de durerea pe care o presupun în copil, încep să întrebe obsesiv: „Te doare? Vai de mine, doamne! Te doare?” Există mame care rîd şi spun, cu chipul destins: „Buf! Hopa sus!”  Şi iacă aşa ajungem să ne însuşim, fără să ştim, fără să ne întrebe nimeni, modele de interpretare a lumii, printr-o acţiune pe care o putem numi de „oglindire” a comportamentelor celor pe care îi avem în preajmă. Bebeluşul A îşi va schimonosi chipul şi, urmînd întocmai „instrucţiunile” mamei, care îi spune: „Trebuie să te doară! Trebuie că ceea ce ţi s-a întîmplat e o nenorocire!”, începe să plîngă (sau doar să urle). Bebeluşul B va începe să rîdă şi va porni rapid, de-a buşilea, către mămica lui, care tocmai l-a învăţat că o cădere nu e un capăt de lume şi că e bine să
laşi în urmă rapid mici incidente, soldate cu senzaţii care pot părea dezagreabile. (Da, ştiu, mai sînt şi mamele care nu reacţionează, sau care pur şi simplu nu sînt, dar ar însemna să ne complicăm viaţa cu psihopatiile programate şi nu e momentul).

„Durerea” sau „plăcerea” încă fac parte din gama noţiunilor care se pot sprijini pe o senzaţie fizică bine definită şi unanim acceptată. Dar ce facem cu noţiuni precum „supărarea”, „enervarea”, „bucuria”, „fericirea”, „vina”, „ruşinea”?!

Mi s-a întîmplat să întreb un copil de 3 ani ce face – stătea tăcut, într-un colţ de canapea, într-o stare ce părea somnolentă.

– Ce faci?

– Sînt supărat!

– Supărat?! Cum adică?! Ce simţi cînd eşti supărat?

– Păi, ce simte mami cînd vorbeşte cu tati…

Vai!

Şi aşa ne mai trecem pe listă o serie de „realităţi” pe care, evident, ni le însuşim printr-un proces complex de modelare socială, de interacţiune cu mediul proxim – familia, la cei mai norocoşi dintre noi, iar apoi societatea, în general.

În timp ce ne maturizăm, cu un pic de curiozitate, efort de instruire şi explorare, descoperim că unele sînt emoţii general umane, trăiri interioare pe care un parizian le simte exact ca un japonez sau un brazilian (chiar dacă, sub presiunea culturilor, exteriorizarea emoţiilor e diferită). Altele, sînt norme, dezvoltate, acceptate şi practicate în comunităţi, în virtutea tradiţiilor – în timp ce în Paris nuditatea expusă ziua în amiaza mare e un lucru inacceptabil, un fapt „ruşinos”, în jungla amazoniană şi într-o majoritate a insulelor îndepărtate e „normal” –
un fapt de viaţă care nu are nimic de-a face nici cu vina, nici cu ruşinea.

Aşijderea, personalităţi care, de mult, în „lumea civilizată” (a se citi civilizaţie de sorginte sau inspiraţie occidentală) poartă etichete de tipul „sărit de pe fix”, „ţicnit”, „nebun”, „schizofrenic”, „maniac”, în comunităţi de aiurea, pe întregul glob, sînt percepute ca „ales”, „vraci”, „iluminat”, „om care vorbeşte cu spiritele”, „inspirat”.

Depresia – o scurtă perspectivă istorică

Cam pentru tot ce s-a întîmplat în civilizaţia occidentală, de cînd lumea, „de vină” au fost grecii!

Hippocrat, părintele medicinei, este cel care, avînd convingerea că dezechilibrele din organismul uman se datorează dereglării fluidelor din organism, a pus pe seama excesului de bilă neagră predispoziţia unora dintre noi către stări de tristeţe şi a denumit-o „melancolie”.

Pe aceeaşi bază, Galen a încercat să explice (în sec.II) diferitele comportamente umane, făcînd observaţii asupra fiziologiei. Aşa s-a născut prima încercare de clasificare a temperamentelor în flegmatic, coleric, sangvin şi melancolic.

După ce, către sfîrşitul Evului Mediu, un medic recomanda vindecarea dispoziţiei melancolice prin muzică şi dans, „nebunia” a fost fie elogiată, mai cu seamă în formele ei ludice (a se vedea „nebunul regelui”, de pildă la Shakespeare), fie ostracizată, cei care manifestau comportamente menite să jeneze în vreun fel „majoritatea”, fiind trataţi ca „posedaţi de demon” şi uneori, arşi pe rug, privaţi de libertate sau alungaţi
în afara cetăţilor. („Corabia nebunilor” e şi ea o temă la care sper că vom ajunge.) Epoca romantică este cea care, la antipod, glorifică tristeţea în toate formele ei, atmosfera depresivă fiind o dominantă în poezia veşnicilor căutători de flori albastre, a îndrăgostiţilor lipsiţi de speranţă sau rătăcitorilor damnaţi.

O mică problemă: în timp ce sufletul se întorcea prima dată către sine, explorîndu-şi abisurile şi fixînd în opere literare stări şi gînduri care se îndreptau prima dată către trăirea umană pură, apărea psihiatria – chipurile, o ramură a medicinei menită să se ocupe cu „tratamentul medical al sufletului”. (Termenul e folosit prima dată de germanul Johann Christian Reil, în 1808).

În 1917, Sigmund Freud este cel care încearcă prima definiţie a melancoliei, comparînd-o cu starea de doliu, de suferinţă în urma pierderii unei persoane iubite. Dacă în cazul doliului, spune Freud, „lumea a devenit săracă şi goală”, în cazul melancoliei „sărac şi gol este eul însuşi”.

La cîţiva ani după Freud, Adolf Meyer, un psihiatru elveţian fără operă, dar cu o carieră importantă în Statele Unite, propune utilizarea termenului de „depresie”.

În acest mod simplu, de la o stare glorificată de poeţi cu nici un secol în urmă, dispoziţia melancolică, etichetată „depresie”, ajunge să fie catalogată între bolile psihice la categoria „tulburări de dispoziţie”.

Depresia – o posibilă definiţie

O mică precizare: aşa cum, sper, că s-a putut vedea pînă acum, nu sînt deloc o entuziastă a etichetărilor. Le consider consecinţa dăunătoare a generalizărilor – doar o obişnuinţă a mentalului nostru care, în dorinţa lui de a ne simplifica viaţa, mai rău ne-o încurcă.

Totuşi, „realitatea” ne obligă la o gîndire categorială. Astfel, definiţia pe care o voi prezenta în continuare are două surse larg folosite de diagnosticieni: ICD-10, un nemenclator la scară internaţională al tuturor bolilor umane, elaborat de WHO (World Health Organization – Organizaţia Mondială pentru sănătate – www.who.int) şi DSM – IV, ultima versiune a manualului diagnostic şi statistic al afecţiunilor mentale.

Depresia este acel tip de afecţiune mentală caracterizată de o dispoziţie tristă constantă, care nu se mai supune modificărilor de conjunctură, şi de prezenţa unei lipse profunde de interes pentru tot ce înseamnă în mod obişnuit existenţa individuală.

O seamă întreagă de simptome – pe care le vom discuta pe larg – îi sînt asociate: senzitivitate exagerată (adesea pînă la lacrimi), iritabilitate, retragere din interacţiunile sociale, junghiuri, dureri, tensiune musculară, lipsa apetitului sexual, oboseală, diminuarea şi/sau încetinirea ritmului activităţii sau, dimpotrivă, agitaţie şi anxietate, insomnie sau, dimpotrivă, prelungirea orelor de somn, diminuarea capacităţii de
concentrare şi a atenţiei, modificarea obiceiurilor alimentare, urmate de scăderi / creşteri dramatice în greutate, lipsă de încredere în sine,
devalorizare de sine, gînduri pesimiste, negative şi recurente cu privire la sine, sentimente de neajutorare şi lipsa unei perspective, idei recurente despre sinucidere. Asupra tuturor acestora, vom reveni în detaliu.

O precizare extrem de importantă: ca orice afecţiune, depresia are

  1. Grade diferite de severitate – asta însemnînd că aceia afectaţi pot avea unul sau mai multe simptome dintre cele ce urmează a fi descrise, manifestate mai palid sau mai intens, în funcţie de contextul şi structura fiecărui individ;
  2. Durate variabile – în sensul în care, dacă simptomele persistă timp de două săptămîni sau mai mult, ceea ce ar putea fi considerat o „stare
    normală” de tristeţe sau indispoziţie trebuie să ne atragă atenţia şi să ne determine să consultăm un specialist;
  3. Evoluţii diferite – în funcţie de individ, de etapa din viaţa individuală, de starea generală de sănătate şi de contextul social şi economic al celui afectat.

Adesea, chiar şi fără tratament, o formă „uşoară” de depresie, care afectează individul, dar nu şi anturajul acestuia sau performanţele lui în societate şi în familie, trece „de la sine” în maximum 4 luni – şi, vorba medicului medieval, se tratează mai degrabă cu muzică şi dans, cu stat la sfat cu prietenii care sînt buni ascultători şi cu ieşiri în aer liber, decît cu terapeuţi şi medicamente.

FOARTE IMPORTANT: prezenţa unora dintre simptome sau chiar un diagnostic de depresie nu impun întotdeauna existenţa unui tratament specific. Doar că, pentru a afla situaţia exactă în care vă găsiţi, dumneavoastră sau cineva drag, ESTE ABSOLUT NECESARĂ CONSULTAREA UNUI PSIHOLOG!

În momentul în care ceea ce se întîmplă în interiorul nostru – în viaţa noastră afectivă, în psihicul nostru – scapă de sub control, poate avea efecte devastatoare, aşa cum, din păcate, am văzut în numeroase exemple din viaţa publică, pe care le vom comenta la un moment dat. Depresia nu e durere de măsea – o tratezi la început cu algocalmin, iar dacă nu trece, fugi repede la urgenţă şi dintele se scoate, în majoritatea
cazurilor fără consecinţe mai mari decît o gaură în gingie.

Depresia – lăsată să ajungă la forme cronice – poate fi fatală!

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • eu asociez foarte mult ‘depresia’ cu ‘pierderea de sine’, in sensul de, ca s-o citez pe Oana Pellea in Jurnal : …in loc sa ne facem atatea probleme si atatea judecati …..’mai bine ne-am plimba mi mult cu picioarele goale prin iarba’.
    Brusc, nimic nu mai are sens. Pe unii ii ajuta credinta (ca totul se intampla cu UN SCOP si ca nu ne ramane decat sa avem rabdare, pt ca vo inteege la un moment dat acest scop), pe altii mersul la psiholog, pe altii medicamentele, etc.
    Personal, nu am trecut pana acum printr-un astfel de moment sau o astfel de etapa depresiva si ma gandesc ca trebuie mult ajutor atat din afara persoanei suferinde, cat si din patea celorlalti (mai ales intelegere si sustinere).

    Cred ca cel mai bun lucru pe care putem sa- facem in momentul in care ‘am cazut in depresie’ e sa nu ne (mai ) invinovatim…..pt ca nu suntem perfecti (in ochii celorlalti).

    cred ca un lucru bun ar fi…asumarea si cautarea de solutii (+o buna familie/ rude, prieteni) 🙂

    O seara faina sa aveti si ganduri senine! vorba lui Juliette Binoche : ‘cerul se vede numai daca te uiti la el!”

    Catalina 1 mai 2012 19:14 Răspunde
    • Catalina, ma bucur mult ca nu ai avut o astfel de experienta pina acum!
      Si iti multumesc pentru lectura si comentariu – ma inspira mult ce si cum imi scrieti 🙂
      Din pacate pentru cei care ating pragul de presiune maxima a bolii, plimbatul cu picioarele prin iarba nu mai e nici agreabil, nici suficient, dar, intre timp, cu deschidere, informare si constientizare a starii, se pot gasi solutii.
      Voi discuta in postarile viitoare despre „normal” si „patologic” in depresie, despre simptome – pe larg, ca si despre tratament.
      O seara buna si tie!
      Te astept sa revii!

      Michaela Burda 1 mai 2012 19:25 Răspunde
  • sa stii ca eu bifat citeva simptome. cind am zis ca ma tratez aici n-am glumit. inteleg asa: te duci la psiholog. ti se face evaluare si in functie de gradul de severitate esti consiliat. corect?
    multa, foarte multa lume in jururl meu e pe medicamente. sint ele necesare? ma sperii sa descopar citi oemeni „zdraveni la cap” pe care ii respect pentru tinuta, prefesionalism, etc. imi spun ca medicamentele te ajuta… ajunge sa fie conversatia de dimineata despre mersul la consiliere si despre medicamentele minune care te fac sa vezi viata asa buna cum ea este in fapt…
    hai ca de-abia astept postul urmator.

    iana 1 mai 2012 19:41 Răspunde
    • Iana, asa cum am spus si in articol, exista grade diferite de gravitate.
      Cind simptomele depasesc in mod critic pragul „normal”, cind persoana in cauza nu mai este capabila sa faca fata sarcinilor de serviciu, vietii de familie, solicitarilor din societate, cind a abandonat sau e pe cale sa abandoneze pasiunile si preocuparile, cind toata simptomatologia ii greveaza functionalitatea ca persoana, atunci, in mod cert, este nevoie de o interventie psihiatrica.
      Sa nu confundam, totusi, psihiatria – care presupune tratamentul unei boli psihice instalate, cu psihologia – care presupune consiliere in contextul in care persoana care solicita ajutor are nevoie de sprijin pentru regasirea echilibrului mental tulburat temporar.
      Psihiatria ofera in principal medicatie. Psihologia – consiliere.
      Exista, din pacate, in Romania obiceiul de a ne administra noi medicamente, gen tranchilizante sau somnifere pentru ca „i-au facut bine unei prietene.” E ceva ce descurajez total!
      In ceea ce te priveste pe tine… nu esti bolnava, tocmai pentru ca te tratezi! 🙂
      Te astept cu drag sa revii!

      Michaela Burda 1 mai 2012 20:21 Răspunde
  • Ce te faci cind nu constientizezi depresia? cind macar o parte din simptome sint”normale”de ani de zile…si mereu iti spui: nu am timp sa ma gindesc la asta acum…”e si miine o zi, ma voi gindi la asta miine”(desi nu mereu sintem scarlett o’hara?). Cum ar fi mai bine? sa vorbesti despre ce ti se intimpla, sau sa tii in tine, de teama de a nu fi catalogat drept”zarghit” ?
    Poate ca mersul descult prin iarba te ajuta sa te aduni….nu stiu?!

    madalina 2 mai 2012 6:17 Răspunde
    • Mada, sorry! n-am putut vorbi despre toate dintr-o data! Am sugerat aici ca exista grade in care o persoana poate fi afectata. Dar voi raspunde pe larg in articolul urmator, referitor la contextul si simptomele depresiei.
      Da, sint persoane care „ascund” simptomele foarte bine, iar pericolul de a „aluneca” de sub propriul lor control e unul destul de mare. Pentru simplul motiv ca presiunea interioara extrema devine pentru ei normalitate si, ca orice sistem, intr-un fel sau altul, poate ceda la un moment dat. (Pot aparea, asociate, un spectru intreg de afectiuni fiziologice in forma acuta, galopanta).
      INTOTDEAUNA E BINE SA VORBESTI! Daca nu cu un specialist, macar cu un prieten apropiat – nici unul dintre cei doi, garantez, nu va pune etichete!
      Si, sigur, ca sa impiedicam instalarea Doamnei Depresii confortabil in sufrageria in care ne uitam la tv, e bine sa mergem desculti prin iarba :-).
      Te imbratisez si te rog sa nu uiti ca sint aici pentru tine mereu!
      Si te iubesc!

      Michaela Burda 2 mai 2012 7:19 Răspunde
  • Da, poti sa vorbesti despre ce simti ca ti se intampla si despre locul intunecat in care simti ca ai ajuns sau catre care te indrepti, insa cum faci sa nu fii „bantuit” de vina ca iti incarci prietenii cu o stare care nu le e proprie? Unii ti-o spun, altii nu, insa transferul asta de afecte se intampla oricum. Iar medicamenele… stiu oameni care au luat si i-a ajutat. Am un amic psiholog care mi-a spus „ia fara probleme, nu dau dependenta, te pot ajuta”. Si chiar am luat. Insa am descoperit ca pastilele nu fac altceva decat sa ma anestezieze intr-o oarecare masura, si nici aceea suficient de mare cat sa nu mai simt nimic – doar reduceau intensitatea, de disparut nu disparea nimic. Asa ca stau pastilele frumos in dulap si eu ma lupt cu balaurul, ajungand eu la concluzia ca nu e suficient sa (incerc sa) atenuez efectul ci trebuie sa merg la cauze si sa vad ce pot indeparta sau modifica din ele.
    Poate ca este un defect de structura, dobandit sau mostenit nu stiu, insa am ajuns la concluzia ca daca e sa reusesc sa ies vreodata cu adevarat din locul asta intunecat numai efortul si vointa mea ma vor ajuta. Nu medicamentele, nu altceva. Insa nu stiu daca e chiar fezabila treaba asta – ma agat cu o disperare de inecat de „plimbatul cu picioarele desculte prin iarba” (in toate formele lui – mirosit de flori, mers cu ochii deschisi prin lume ca sa-i vezi frumusetea, bucurat de un cer limpede, extaz in fatza unui apus etc) si tot nu simt ca m-am smuls. Ci doar ca am din ce in ce mai putina forta.

    Clara 2 mai 2012 11:45 Răspunde
    • Clara,
      Pentru noi – cind spun „noi” ma refer la cei specializati, ca si mine, in terapii prin intermediul limbajului – exprimarea ta este una care imi da mari sperante ca vei fi invingatoare! Pentru ca atita vreme cit „te lupti cu balaurul”, cum spui tu, sansele sint extrem de mari ca sistemul tau sa isi regaseasca echilibrul.
      Totusi, indraznesc sa fac unele comentarii si sper ca vei reveni sa le citesti.
      In primul rind, daca domnul pe care il pomenesti ca fiindu-ti „prieten” este cu adevarat psiholog
      1. NU avea de ce sa iti recomande medicamente – NU E CALIFICAT pentru asa ceva!!!
      2. Cind un PSIHIATRU, NU UN PSIHOLOG prescrie – nu recomanda amical! – niste medicamente, el are cunostinte temeinice referitoare la actiunea si posologia lor, nu doar impresii sau cultura de prospect.
      3. FOARTE BINE ca pastilele stau in dulap! E mai bine sa le arunci decit sa introduci in organism substante sintetice menite sa actioneze pe scoarta cerebrala! Daca doar „te anesteziaza” cel mai probabil este ca sint tranchilizante – e ca si cind Fat-Frumos s-ar imbata turta inainte de confruntarea cu balaurul! Arunca-le. 🙂
      4. Nu pot fi complet de acord cu tine cind spui ca numai efortul si vointa ta te vor ajuta! E adevarat, ele constituie 80% din ceea ce te ajuta sa iti revii. Dar sper ca exista si profesionisti in psihologie, care sa te sprijine, printr-o interventie terapeutica adecvata, in „lupta cu balaurul”. Aminteste-ti ca fie chiar si Fat-Frumos avea calul inaripat care, la nevoie, il ajuta sa treaca in zbor peste padurea cu jivine 🙂
      Te astept cu drag sa revii – voi scrie si despre cum se cauta si se alege un terapeut care se potriveste nevoilor tale de tratament.
      Sa-ti regasesti cit mai degraba forta si seninatatea!
      Te imbratisez cu drag mult!

      Michaela Burda 2 mai 2012 16:17 Răspunde
      • Michaela, iti multumesc pentru replica. Medicamentele mi-au fost prescrise de medic, prietenul meu mi-a zis doar ca nu ar trebui sa imi fie teama sa le iau (ca raspuns la afirmatia mea ca nu cred in ele si ma tem de o eventuala dependenta). Si cu siguranta ca voi fi invingatoare si in lupta cu balaurul asta, ca si cu toti balaurii cu care m-am luptat de-a lungul timpului. Chiar daca nu reusesc sa gasesc motivatie si in fiecare zi ceva imi arata ca lumea, desi minunata de felul ei, e uratita la maxim de oameni, existenta fiului meu in varsta de 7 ani, caruia trebuie sa ii fiu si mama si tata de cand sotul meu a murit acum trei ani, si constientza faptului ca numai pe mine ma are aici la „capatul lumii” (suntem in Ca, tot restul familiei e in Ro), sunt suficiente cat sa ma disciplineze. Si pentru ca degeaba ar avea o mama daca nu ar fi functionala, ma agat de toate tehnicile cunoscute mie ca sa fiu chiar functionala, nu numai sa supravietuiesc. Tristetea mea majora (legata de subiectul asta) este ca chiar daca inving, ca de fiecare data pana acum cand am reusit sa ma adun, sa ma ridic si sa merg mai departe (si au fost ceva dati, oho!), vor ramane urme. Si de urmele astea ma tem: pentru acum, pentru in curand sau pentru mult mai tarziu.
        Apel la profesionistii in psihologie inca nu mi-am adunat forta sa fac. Desi vorbesc bine, fluent si engleza si franceza ma tem de (in?)capacitatea mea de a reda corect nuantele a ceea ce simt la nivelul asta. Si probabil ca ma tzine si teama de ineficienta demersului, ca si retinerea de a-mi varsa preaplinul (stiu ca e o imagine oarecum vulgara da’ mi s-a parut corecta ca idee), si asta in mod repetat, catre cineva. Si nu simt ca ar fi neaparat nevoie. (Probabil asta e inconstienta curata, da’ na… )
        PS: vreau si eu cal alb (sau nu) si inaripat! :))) (daca se poate si la pachet cu Fat Frumos, da’ nu e obligatoriu – doar daca e vreo oferta, ceva, de genu’ „buy one get one free” ! da’ calu inaripat e de baza! 🙂 )
        PS2: ma bucur tare mult ca sunt oameni care vorbesc deschis despre lucrurile astea. si ma bucur si mai mult ca cineva asculta si intervine. conteaza enorm! inca o data, multumesc!

        Clara 4 mai 2012 12:37 Răspunde
        • 🙂
          Clara, felicitari! Ii oferi fiului tau un viitor, ceea ce conteaza enorm!
          in experienta mea, Fat Frumos se uita intotdeauna dupa femei pe cai inaripati! Iar daca tu ai ajuns in Ca, trebuie ca ai pe undeva, uitat, un asemenea device 🙂 Stii ca nu are aripi de la bun inceput – e o mirtoaga rapciugoasa, pe care o gasesti in fundul cel mai intunecat de grajd; a i se servi jaratec pentru a-si arata aripile din dotare.
          Da-mi de stire dupa primul zbor!

          Michaela Burda 4 mai 2012 13:03 Răspunde
          • Pai parca Fat Frumos trebuia sa vina cu calu’ in dotare! Cred ca am citit prea multe carti, am vazut prea multe filme… 🙂
            Dau de stire, clar, ca mai vin pe-aici acum ca stiu drumul!

            Clara 4 mai 2012 19:58
  • Cata vreme poti sa te ascunzi de ceilalti,nu esti bolnav.Cand cu adevarat suferi de depresie(eu sunt o suferinda)nu ai cum ascunde acest lucru.Pentru cine se poate baza pe cineva sa-l ajute ,e foarte bine.Eu nu am cine sa ma ajute.E ingrozitor de greu.

    Rodica 2 mai 2012 13:34 Răspunde
  • Rodica, imi pare extrem de rau pentru situatia teribila prin care treci! Totusi, TRECI de ea – si iti doresc sa se intimple cit mai repede!
    In formele cele mai grave, in general, ai dreptate – depresia nu poate fi ascunsa.
    Cu toate astea, trebuie sa tinem seama ca nu exista afectiuni, ci numai persoane afectate – felul in care reactioneaza fiecare e extrem de personal. Iti amintesc ca au existat in viata publica de la noi cazuri grave, de depresii instalate de mult, iar simptomele au trecut neobservate de catre familie, nu pentru ca nu existau, ci pentru ca nu exista informatie legata de aceasta cumplita afectiune.
    Multa sanatate si nu uita ca ai aici intotdeauna prieteni cu care poti vorbi.
    Toate gindurile mele bune!

    Michaela Burda 2 mai 2012 15:59 Răspunde
    • Michaela ,
      te citesc dinainte de a posta asa de des.Eu am facut depresie din prea multa iubire.Sotul meu are amanta de doi ani si refuza divortul.Fiica mea e abia in clasa a XI,avem planuri pentru facultate,nu e momentul sa-i rascolesc viata cu mutat si alte mizerii care urmeasza dupa divort.Ma lupt cu mine in fiecare zi ,astepand sa treaca,o eternitate,inca un an.Nu stiu daca sunteti constiente si tu si Alice si cititoarele care posteaza comentarii,de ajutorul pe care ni-l acordati neconditionat celor din situatia mea.Iti multumesc pentru gandurile calde!

      Rodica 3 mai 2012 8:35 Răspunde
      • Rodica,
        Sincer, am inceput activitatea mea de blogger cu o mare, mare doza de inconstienta! 🙂 Si ma sperii in fiecare zi ca dau mult mai putin decit primesc de la voi.
        Nu exista asa ceva precum „refuza divortul” – este o persoana iresponsabila si egoista, care nu doreste sa piarda confortul caminului conjugal,dar nici „fluturasii” pe care relatia paralela ii face sa zburde prin stomacelul lui de mosulet in devenire (hranit bine de tine, presupun).
        Eu iti propun sa discuti cu fiica ta – vei vedea ca este cu mult mai marcata de situatia tensionata de acasa decit ar fi de un divort. Nimeni nu spune ca o despartire e vesela ca o sirba, dar viata alaturi de un partener nepasator si infidel e o inmormintare perpetua a fiecarei zile si NU ARE SENS, atita vreme cit sint zile din viata ta si a fetei tale!
        Vazindu-te pe tine cum suferi, va invata ca „asa e bine”, „asa se traieste”, „asa se face” – ma indoiesc sincer ca asta vrei sa ii transmiti.
        In rest, cum a zis – si a facut! – Ivana Trump: „Girls, don’t get mad! Get everything!” (Fetelor, nu va pierdeti cumpatul! Faceti-i pe ei sa piarda tot!):-)
        Te astept intotdeauna, cu drag! La buna vedere!

        Michaela Burda 3 mai 2012 10:01 Răspunde
  • Am citit undeva ca singura frica cu care ne nastem este cra de cadere…dar bebelusii cad de la distante foarte mici, deci nu ar fi prea mari riscurile, restil fricilor sunt deprinse.
    Este foarte adevarat ca majoritatea fricilor sunt inventate, inoculate de altii, iar daca problemele ar fi rezolvate din timp (si sunt convinsa ca multe persoane au diverse traume de care nu se fac neaparat ei vinovati) lumea ar fi mai putin bolnava din acest punct de vedere.
    E greu sa iesi din depresie, in principiu imi dau seama ca trebuie sa incerci sa faci asta de unul singur. Sa ti plangi de mila sau sa vorbesti cu altii nu prea ajuta. Nu oricine poate intelege prin ce treci, ce simti…eu cred ca sunt in depresie de 2 ani, de cand am avut niste greutati…dar cu perioade de redresare, cum am zis, am reusit singura. Uneori decat sa te inconjuri de oameni care nu te inteleg, mai bine alegi un prieten bun, doi, care sa stie sa asculte si ajutor specializat. Din pacate este nevoie in ultimul caz de finante…
    Astept sa citesc si eu mai multe aici, poate cream o comunitate de „recuperati”.
    Seara frumoasa tuturor!

    Ramona 2 mai 2012 21:08 Răspunde
    • Ramona,
      ADOR felul in care gindesti! Exact asta imi doresc: o comunitate de „recuperati”!!!
      Cea mai simpla maniera in care ne putem ajuta singuri este sa schimbam felul in care vorbim cu noi, despre noi – daca in loc sa vedem faptul ca sintem afectati de o stare neplacuta, vedem ce frumoasa va fi existenta dupa ce o vom depasi, cu siguranta refacerea va veni rapid!
      Te imbratisez si multumesc pentru contributia ta atit de importanta!

      Michaela Burda 2 mai 2012 21:57 Răspunde
  • Cand aveam 12 ani am suferit prima data de depresie. Poate din cauza faptului ca eram inca un copil, depresia nu a fost foarte intensa si am putut-o trata (mai degraba suporta) cu ajutorul muzicii. Acum 3 luni (la varsta de 25 de ani) am inceput iar sa sufar de depresie. Am fost la psiholog 2 zile consecutiv, m-a consiliat, mi-a dat pastile pe baza de plante si 3-4 zile m-am simtit bine. Apoi am inceput sa ma simt din ce in ce mai rau, nu ma mai ajuta nimic, si eram foarte speriata ca o sa ajung sa ma sinucid pentru ca nu mai rezistam. Psihologul a incercat sa ma convinga sa nu recurg la medicamente de la psihiatru pentru ca trebuie sa inving singura depresia, dar eu simteam ca daca mai stau cateva zile in starea respectiva, nu o mai duc mult. Asa am ajuns la psihiatru, mi-a dat Anxiar si Cipralex, am continuat si consilierea psihologica, iar dupa 2 luni de tratament medicamentos si 3 luni de consiliere pot spune ca ma simt cum nu m-am mai simtit demult: linistita, impacata, aproape fericita si asta pentru ca am invatat sa am un refugiu in suflet indiferent de ce se intampla in exterior. Am inceput sa citesc iar mult si sa fac in general ce imi place si ce ma relaxeaza.

    Este adevarat ca pastilele doar inhiba starea de depresie, in acelasi timp impiedicand si starea de euforie. Eu am inceput sa simt ca traiesc doar dupa ce am incetat sa mai iau pastile chiar daca medicul psihiatru mi-a recomandat sa mai continui cu medicatia inca 4 luni. A trecut aproape o luna de cand le tin in dulap si ma simt foarte bine. Stiu ca in momentele depresive sfaturile sunt de prisos si poate chiar enervante, dar cei care suferiti de aceasta boala incercati sa gasiti solutiile care vi se potrivesc si nu impartasiti cat mai multor oameni de incredere starea prin care treceti (eu plangeam si la servici, in zilele in care am mers, pentru ca depresia m-a afectat prea mult ca sa ma mai pot concentra la ce aveam de facut)

    Lorelaei 2 mai 2012 22:07 Răspunde
    • Lorelaei,
      Iti multumesc din inima ca ne-ai impartasit experienta ta!
      Intr-adevar, e de importanta majora sa stii sa iti alegi forma terapeutica potrivita pentru a-ti recapata echilibrul.
      Pe de alta parte, ma bucura enorm ca ne-ai povestit prin ce ai trecut, tocmai pentru ca exista o vaste majoritate de persoane care cred ca afectiunea despre care vorbim e doar „o toana” sau „niste fitze”. E momentul sa capatam cunostinte si sa ne respectam mai mult pe noi insine si pe ceilalti.
      Multe, multe multumiri! si felicitari pentru optiunea ta de a cere ajutor cind ai avut nevoie de el!
      Te astept sa revii.

      Michaela Burda 2 mai 2012 22:15 Răspunde
    • Lorelaei,si eu muncesc intr-un birou de 17 anisi datorita sotului meu,am ajuns sa nu pot manca,dormi,munci.Am ajuns o planta.Traiesc un cosmar de aproape 2 ani.Nu am avut depresie niciodata pana in momentul adulterului.Am facut tratament medicamentos,am fost la psiholog,am avut zile in care puteam respira si vedea soarele,dar cele mai multe zile nu vad nici unde calc.Nu m-am putut gandi la sinucidere,am acasa o fata de 18 ani,o minunatie de copil,bun,cald,pe care tatal sau nu o merita.Dar nici nu pot spune ca traiesc de doi ani incoace.Nu asta se numeste viata.

      Rodica 3 mai 2012 8:27 Răspunde
      • Rodica,
        empatizez complet cu situatia ta! Fac parte cu mindrie din lista femeilor care au fost inselate :-). Dar la fel – si Cindy Crawford! (exact in anul in care a fost declarata cea mai frumoasa si mai dorita femeie din lume, sotul a inselat-o cu o stripteuza). Si multe, multe altele.
        Adulterul poate fi o trauma – numai daca TU ii dai voie altcuiva sa ti-o cauzeze.
        Pe el nu il poti schimba, asta e limpede! Ia partea buna a relatiei voastre – copilul minunat – si SCHIMBA TU felul in care te raportezi la el. Vei trai din nou, ceea ce vei putea sa numesti, cu sufletul vindecat si deschis, „viata”.

        Michaela Burda 3 mai 2012 9:52 Răspunde
  • Ultima fraza ar fi trebuit sa sune asa: …si impartasiti cat mai multor oameni de incredere starea prin care treceti…

    Lorelaei 2 mai 2012 22:15 Răspunde
    • 🙂 Perfect de acord!

      Michaela Burda 2 mai 2012 22:16 Răspunde
  • Iti multumesc si eu ca mi-ai oferit ocazia de a destainui o parte intunecata si in acelasi timp iluminatoare (pentru ca fiecare depresie este un semnal de alarma ca trebuie sa schimbam ceva in felul nostru de a gandi si trai)si sper ca toti cei care sufera de aceasta boala sa iasa invingatori, mai curati si linistiti cum nu au mai fost demult.

    Iti multumesc pentru primirea calda! 🙂

    Lorelaei 2 mai 2012 22:23 Răspunde
    • Lorelaei,
      inilnirile – cum este cea dintre noi – sint un motiv pentru care ador spatiul virtual! Putem invata, putem evolua, impartasind experientele altora si vorbind cu ei despre ale noastre. Aici empatia umana este la ea acasa si, cu adevarat, nu conteaza virsta, sexul, rasa – doar valorile si experientele impartasite.
      Adesea, o vorba buna venita de la un strain absolut, te ajuta cu o forta de neimaginat.
      Iar eu sint sigura ca tu ai ajutat multa, multa lume!
      Sa fii binecuvintata!
      Si sa revii – negresit!

      Michaela Burda 3 mai 2012 6:44 Răspunde
  • Rodica, nu pot sa dau sfaturi unei persoane care a experimentat ceva strain de mine, dar iti pot spune ca fiecare om este astfel construit incat sa functioneze si sa traiasca si fara persoane in jurul lui, in special persoane care il afecteaza negativ cum este cazul sotului tau. Faptul ca te-a inselat e numai si numai problema lui, tu nu ai nici o vina. Depresia, dupa parerea mea este un semnal de alarma ca trebuie schimbat ceva in viata ta. Pana la urma totul o sa fie bine daca avem destula rabdare.

    Lorelaei 3 mai 2012 17:52 Răspunde
  • Buna tuturor!

    Desi sunt o cititoare silitoare a blogurilor tango,cu greu ma pot hotara,sa comentez,pentru ca am senzatia ca intru intr-o sala plina de oameni si eu sunt ultimul venit…
    Tema asta insa imi este foarte apropiata,si absolut intamplator am abordat-o si eu ,din propria experienta, pe blogul propriu.Citind acum articolul dnei Burda si comentariile am simtit ca aici ,in subiectul asta,fac parte din club,cumva…
    Am descoperit ca „durerea” mentala,starea de confuzie,de tristete,de neajuns sufletesc permanent, scormonirea dupa lucruri sau aspecte ale vietii tale,evidente pentru altii, care sa te tina cu „picioarele pe pamant”,refugierea in tine ,frica si rusinea de a fi calificat bolnav,nu sunt normale..ca,in lipsa unui mod mai clar de a explica, o particica din tine s-a defectat,dar ca intr-un fel sau altul se poate repara.
    Eu am avut intentia de a consulta un psiholog,insa am renuntat in fata cabinetului,am luat sfatuita de reclame tv,privind modificarea starilor de nervozitate,de irascibilitate,de lipsa poftei de viata,sa incerc diferite suplimente naturiste menite sa iti creasca nivelul magneziului,sau sa iti induca calmul …cu rezultate mici spre nule.
    Acum i-au fiecare zi asa cum vine,si incerc sa traiesc asa cum sunt.
    Astept cu mare interes continuarea articolului dumneavostra.

    roxana 4 mai 2012 14:06 Răspunde
    • Bine ai venit, Roxana!
      Intr-o sala plina de oameni, cel care intra ultimul, de obicei, e Invitatul Special 🙂
      M-ar ajuta foarte mult daca mi-ai spune de ce ai renuntat la intilnirea cu psihologul – planific sa scriu si despre felul in care se alege un specialist si despre eventualele temeri sau blocaje pe care le poti intimpina incercind „sa te deschizi” in fata unui strain.
      Iti multumesc ca te-ai decis sa scrii si promit ca vine in curind si continuarea.

      Michaela Burda 4 mai 2012 14:15 Răspunde
      • am plecat ,desi aveam si programare,pentru ca mi-a fost rusine,pentru ca mi-am imaginat ca o sa fiu penibila,sa intru in biroul unui om pe care nu il cunosc,si sa vorbesc cu el asa abrupt despre ce nu indraznesc sa imi recunosc mie insumi.pentru ca mi-a fost frica sa nu rada de mine,sa dea din cap a aprobare falsa,sa incep cumva sa plang.mi-a fost foarte greu sa renunt,a trebuit sa imi adun mult curaj,sa ma prezint acolo,si mai mult inca sa ii intorc spatele.am mers sa ma spovedesc,sa ma descarc altfel si am primit de la parinte un sfat,sau un eexemplu pe care mi l-am insusit ca pe o mantra un timp:tot ce te inconjoara sau iti insusesti in mod negativ e asumat de tine,intr-un fel sau altul esti responsabil pentru ce alegi sa tarai cu tine prin viata si ce alegi sa lasi jos..si am incercat sa las jos , de una singura,cum spunea o doamna intr-un comentariu ,sa ma lupt de una singura cu balaurii mei…cateodata reusesc sa ii indepartez,cateodata nu.

        roxana 4 mai 2012 17:48 Răspunde
        • Multumesc!
          Intr-adevar ma ajuta mult ce mi-ai spus!
          In opinia mea, sa te „spovedesti” unui strain specializat – psihologul – e de o mie de ori mai eficient decit sa vorbesti cu un alt strain, dar fara nici o calificare. Ai avut noroc sa intilnesti o persoana inteleapta…
          Dar depresia este o boala! Iar sa fie bolnav nu e optiunea nimanui.
          Inca o data, multumesc – ma va ajuta in articolele mele interventia ta.

          Michaela Burda 4 mai 2012 18:28 Răspunde
  • Clara,am 44 de ani.Sotul meu ,de care inca nu am divortat,are din 2010 amanta.Am o fetita in clasa a XI.Am suferit o depresie,nu in momentul in care am descoperit aventura sotului meu,ci cand am constat ca sotul meu chiar o iubeste pe fatuca cu care traieste si refuza si sa se desparta de ea si nu vrea nici sa divorteze.Am facut terapie si tratament cu antidepresive si somnifere timp de 3 luni(anul trecut).Mie una medicatia nu mi-a facut deloc bine.M-a tintuit la pat,unde plangeam cat era ziua si noaptea.Nu mi-am putut imagina ca omul poate avea atatea lacrimi.Am vazut ca nu merge cu nimic,nici chiar cu plimbatul prin iarba,inafara de gandul sinuciderii am toate,dar toate celelalte probleme legate de depresie.Boala aceasta te face un invalid.De vreo 10 luni am inceput sa folosesc un precursor de serotonina 5 HTP si o capsula de ulei de patrunjel.Nu am intrebat nici un doctor,le-am luat de capul meu si nu spun ca sunt omul dinainte…..dar mai pot face cate una alta pe langa casa.Cum bine spuneai,daca as putea elimina cauza,nu stiu,ma gandesc ,nu m-as mai simti chiar asa de rau,dar mi-am propus sa nu ma mut pana termina fiica mea liceul,asa ca trbuie deocamdata sa gasesc alte solutii.

    Rodica 5 mai 2012 14:18 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Rodica Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title