fbpx
„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Mary Rose – o mare iubire, atfel

de

Multe lucruri m-ar fi incitat la scris în ultimele zile – m-a smuls de pe taste năbădăioasa primăvară, care îmi scoate lalele în curte chiar şi printre dalele pavimentului şi hărnicia vecinilor, care se vădeşte a avea rezultate exemplare (le veţi vedea, într-un post următor).

Totuşi, nimic nu mă motivează mai mult la a scrie decît diferenţele enorme pe care le constat între viaţa publică din România şi cea din alte ţări pe care le pot numi cu uşurinţă marile mele iubiri, un pic altfel.

Nu mai vreau să mă aşez să scriu despre geniile de sorginte română, crescute şi puse în valoare, cu eleganţă şi consecvenţă în alte părţi din lume. Nu mai vreau să îl celebrez pe Brâncuşi, trecînd ca notă la subsol că a fost confiscat de cultura franceză – pentru că România prin oficialii ei, cei aleşi prin vot liber exprimat, l-a repudiat cu o consecvenţă pe cît de inexplicabilă pe atît de obositoare. Nu mai vreau să mă bat cu pumnii în piept, cînd urc în avion, explicîndu-le co-aventurierilor mei că dacă n-ar fi fost românul Coandă am fi mers şi acum mai călare, mai cu aburi, mai pe jos – pentru că dacă nu pleca la timp în Marea Britanie pentru a-şi desăvîrşi cariera, inginerul genial ar fi rămas un ilustru mîncător de mămăligă şi nimic mai mult. M-am plictisit de corurile sicofanţilor cu ştaif, care se laudă cu „lumea bună” care venea să se trateze la Doamna Doctor Ana Aslan, la Bucureşti, dar au asistat cu braţele încrucişate la felul în care moştenirea ei e sfîşiată se duce pe apa sîmbetei într-o ţară care se scufundă într-o senilitate prematură (cu o expresie genială a lui Cheloo).

M-am vindecat de sindromul mirositului propriilor picioare – în curînd sărbătoresc cinci ani de cînd mi-am dat mie însămi diagnosticul „all clear” şi m-am apucat să mă uit pe glob în lung şi-n lat ca să văd că e viaţă şi cum e viaţa şi pe alte meridiane.

Cu toate astea, cînd mă uit către ceea ce obişnuiam să numesc „acasă”, găsesc acelaşi portret-robot al unui Cetăţean Majoritar înspăimîntător în inerţia lui: „Prea bolnav să muncească, prea fricos să fure/Prea mîndru să ceară, mulţumit să îndure.” (apud Cheloo, „Cronica unei senilităţi premature”) Şi îmi doresc acum, mai mult decît oricînd, să nu mai scriu pentru „interesul publicului” (mai atent la amantlîcuri şi divorţuri groteşti decît la viitorul comun), ci în „interesul public”, al celor care caută repere pentru a-şi modela o perspectivă pentru care merită să se trezească a doua zi.

Un mic preambul pentru a explica de ce scriu despre Mary Rose.

Înainte de toate, cine e „fata cu pricina”?! „The Mary Rose” este una dintre primele nave de război construite de tînărul (de 18 ani) rege al Angliei, între 1509-1511. Dar e cu mult, mult, mult mai mult decît atît! Ea este nava regală, pusă să conducă în luptă o flotă „aşa cum Creştinătatea nu a mai văzut”, aşa cum entuziast şi pe drept cuvînt nota un nobil al vremii, la timpul cînd ea a intrat pentru prima dată într-o încleştare cu inamicii (francezi). Este cea care a deschis istoria unei Anglii care, în loc să fie bună şi cuminte şi să se tot hîrjonească în jocuri de graniţă cu vecinii de pe insuliţă, a îndrăznit să viseze, să construiască şi să devină cel mai mare şi mai dinamic imperiu cunoscut în istorie (şi încă mai continuă). Este nava de suflet a lui Henric al VIII-lea, dar şi arhetipul celor care vor ieşi pe mare pentru a sfărîma „Invincibila Armada” – iar consecinţa ultimă a acestei semeţii este faptul că românii şi bulgarii sau românii şi spaniolii au, de fapt, o singură limbă de acces comun: engleza!

Sincer, să vorbesc despre o corăbioară – care măsoară 40 de metri în lungime şi are o capacitate de cca. 600 de tone – nu m-ar fi atras deloc. Nici n-aş fi avut vreun motiv să cred că publicul din România ar fi interesat fie şi de povestea felului în care ea s-a scufundat – căci mi s-a spus chiar aici, pe blog, că, bre, noi avem problemele noastre, ce ne tot omori cu Regina?!

Să vorbesc despre un simbol istoric – cred că e de datoria mea. Mai ales în condiţiile în care România se scufundă liniştită şi nimeni nu dă nici un semn de agitaţie – şi mă refer aici doar la nivelul spiritual, la care am oareşce expertiză, căci la navigaţia cotidiană ştiu că se pricepe Marele Cîrmaci. Totuşi, nu despre scufundare voi vorbi aici, ci despre felul în care a fost readusă la viaţă şi dăruită lumii, într-un titanic efort de reconstrucţie, conservare şi revitalizare – ca o mică încercare de a oferi o poveste care, poate, să ne inspire la a ne dori astfel de demersuri şi pentru istoria, prezentul şi viitorul României.

The Mary Rose s-a scufundat pe 19 iulie 1545, aproape de portul-mamă (cel în care fusese construită şi refăcută de cîteva ori), Portsmouth. Francezii s-au lăudat imediat că scufundarea ei a fost „opera” lor. Nici pomeneală! A fost opera celui ce o ctitorise – un Henric al VIII-lea cu treizecişişase de ani mai în vîrstă şi de mii de ori mai înverşunat împotriva „duşmanilor” decît cel care se mîndrea cu ea la urcarea pe tron. construită pentru un echipaj de maximum 400 de persoane, cînd a pornit din port, în ziua fatală, nava avea aproape dublul echipajului – în jur de 700 de persoane! Era încărcată cu atît de mult personal şi armament, încît, la nivelul cel mai de jos, deschiderile pentru tunuri nu erau la o distanţă mai mare de 30 de centimetri de apă – suficient ca dacă apele, de obicei tulburate, ale Canalului Mânecii, se agitau puţin, să o scufunde. Şi chiar aşa s-a întîmplat! Cînd valurile dintre insula Wight şi ţărmul de la care ea se îndepărtase s-au înteţit un pic, The Mary Rose a început să înghită apă prin deschizăturile tunurilor pregătite pentru bătălie. Din cei aflaţi la bord, doar 30, cei de pe puntea superioară, au reuşit să scape – restul navei era învăluită într-o plasă deasă de sîrmă menită să descurajeze abordajul din partea inamicului.

Speranţa ca Mary Rose să revină la suprafaţă s-a născut a doua zi – există scrisori între „specialişti” italieni şi oficiali ai statului englez în care se exprimă speranţă că şi „cu ajutorul lui Dumnezeu” nava va fi „salvată”. Italienii au primit bani grei, dar, se vede treaba, Dumnezeu n-a avut vreme să coopereze, aşa că vasul a rămas pe fundul mării. Totuşi, divinitatea o fi avut vreo contribuţie, căci epava a fost învăluită într-un strat protector de sedimente marine, care aveau să o păstreze aproape intactă pînă în 1836, cînd un pescar lacom a aruncat plasa mai adînc şi mai departe decît s-ar fi cuvenit. Şi, să vezi coincidenţă, la vremea respectivă se afla în treabă prin zonă un domn, John Deane, care împreună cu fratele lui nu avusese ceva mai bun de făcut decît prima cască performantă de scafandrerie! Plătit de pescarii (englezi) să elibereze plasa de pescuit (englezească) dintr-o blestemată de capcană de pe fundul mării (englezeşti), (englezul) John Deane s-a scufundat şi, graţie invenţiei lui (englezeşti) a eliberat nu numai plasa, ci şi vreo 4 puşcoace de bronz şi vreo cîteva de fier, englezeşti, în orice caz, căci purtau gravate însemnele lui Henric al VIII-lea.

Şi după fantastica descoperire, destinul lui Mary Rose a fost să se cufunde din nou în uitare pînă în 1965 cînd, un gentleman, cu preocupare în istoria militară şi pasionat de scafandrerie, a pornit un proiect de explorare în spaţiul dens dintre cele două mari porturi ale ţărmului britanic – Southampton şi Portsmouth – şi insula Wight, în scopul de aducere la suprafaţă a epavelor care împovărau fundul mării şi jefuiau de amintiri istoria engleză. Numele lui e Alexander McKee – un (aproape) englez. Restul, e istorie – a creat în 1973 fundaţia care poartă numele corăbioarei noastre şi peste 9 ani(!!!) epava a ajuns să vadă din nou lumina zilei, fiind ridicată pe ţărm în toamna lui 1982.

A fost nevoie de 30 000 de ore de scufundări – benevole!!! – din partea unor scafandri profesionişti, care, în 2003, lucrau circa 12 ore pe zi, pentru scoaterea la lumină a obiectelor rămase pe fundul mării. Astăzi, obiectele recuperate din epavă se cifrează la peste 21 000 – iar 14 000 dintre ele sînt expuse publicului, într-un muzeu viu de cea mai mare frumuseţe!!!

Se află printre exponate obiecte surprinzătoare, cum este acest pieptene de lemn – partea cu dinţii rari era destinată „aranjării” părului şi bărbii, iar cea cu dinţii rari… scoaterii ouălor de păduchi, care, iată, mai dăinuie!

Nava a fost ridicată la suprafaţă. A fost găzduită într-un hangar din Portul Istoric, dar a fost nevoie de construirea unui hangar special pentru ea. S-a săpat pe dedesupt şi s-a construit din sticlă deasupra. Tratamentele pentru prezervarea lemnului au fost îmbunătăţite. Obiecte mai mici sau mai mari au fost recuperate şi inventariate. A fost găsit scheletul tîmplarului, care a murit înnecat, alături de cîinele lui, un devorator de şobolani – aşa se explică faptul că doar un singur schelet de rozătoare a fost recuperat!!! S-au făcut reconstrucţii computerizate după feţele oamenilor – cu toţii, bărbaţi pînă în 30 de ani, ajunşi pe navă mai de voie (profesioniştii, cum era bărbierul-chirurg), mai de nevoie, cum erau marinarii.

Da, şi?! Ce mare scofală?! Vor zice unii dintre amicii noştri.

Eu zic – uimitor, fascinant efort pentru a da viaţă unei clipe de istorie! Costurile acestui demers se ridică la peste 35 de milioane de lire sterline, din care 21 de milioane au fost donate de Loteria Naţională (la ei, o societate privată, angajată în proiecte de importanţă naţională).

În clipa de faţă, muzeul e aproape de a fi complet accesibil publicului – printr-un perete de sticlă se poate vedea, într-o parte, epava, aproape complet reconstruită, iar în partea cealaltă, un mozaic din vieţile oamenilor care au navigat Mary Rose (cîinele bărbierului, şobolanul care bîntuia prin provizii, pălăria unui membru al echipajului, pantofii unora dintre marinari), uneori, într-o dinamică uimitoare!

Scriu pentru că mă bucur nespus văzînd aproape de final un efort imens (în care am fost implicată, împreună cu toţi prietenii mei români care m-au vizitat), care va aduce lumii una dintre cele mai complete revelaţii. Un efort englez, aşa cum numai acest popor de o energie excepţională ştie să facă! (poate mai ştiu japonezii, dar, despre ei, altcîndva…)

Scriu şi pentru că mă doare sufletul că Muzeul Naţional al României – la constituirea tezaurului căruia tatăl meu a avut o contribuţie esenţială – se duce… de suflet, din pricina unor spirite moarte şi a unei incompetenţe manageriale incalificabile.

Scriu pentru că mi-aş dori să mai lăsăm din mînă telecomanda care ne face să navigăm pe canale îmbîcsite şi să ne scufundăm după adevăratele noastre valori.

Şi scriu pentru că sper că aşa, din flota pierdută în neant a României, dintre toţi marinarii fără nume, vom recupera măcar o corabie pe care să navigăm cu demnitate către viitor, unele chipuri luminoase sau dimpotrivă, înţelegînd trecutul şi dînd o şansă la nobleţe generaţiilor care vin!

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • De cate ori citesc un articol scris de tine, parca as bea un espresso lung, intens, aromat aparte, stii cum se spune ….”full of flavor” :). In primul rand ca are efectul unei cafele : toti neuronii fac drepti si ma lasa sa ma concentrez intens, in plus revin, recitesc, gandesc, mai bine zis ma pune pe ganduri. Multumesc ! Am vrut sa spun asta si alta data, dar iata, acum i-a venit momentul 🙂 !
    Ma bucur ca ne impartasesti din tot ceea ce stii, vezi, simti, te rog sa nu te opresti niciodata, oricati de „bre, lasa-ne cu …” auzi, indiferent unde. O singura minte daca o deschizi( desi eu sunt sigura ca sunt mult, mult mai multe ), menirea ta e indeplinita.
    Acestea fiind spuse, eu abia astept sa am ocazia de ajunge pe acele meleaguri ( sper sa ajung vreodata !) si sa vad Mary Rose !

    Oachi 5 aprilie 2012 20:29 Răspunde
    • Peste masura de magulitor comentariul tau! Ador metafora neuronilor care fac drepti!!! 🙂
      Merita sa vezi ceea ce englezii numesc Docul Istoric – navele de acolo fac parte din istoria lumii, asa cum o vedem si o simtim astazi.

      Michaela Burda 6 aprilie 2012 9:16 Răspunde
  • Multumesc pentru o foarte interesanta povestire. Iata inca un exemplu despre cum inteleg englezii importanta istoriei si pretuirea valorilor nationale.
    Iti inteleg perfect indignarea fata de atitudinea pasiva a celor care ar trebui sa pastreze patrimoniul national. Vara trecuta am vizitat Cazinoul din Constanta, emblema acestui oras, una din cele mai frumoase cladiri construite in Europa, care a ajuns intr-o stare de nedescris. Aroganta si ignoranta autoritatilor orasului care au permis jaful si distrugerea cladirii, dar si lipsa de spirit civic a locuitorilor orasului care au privit nepasatori la degradarea continua a simbolului orasului lor este strigatoare la cer.

    Abigail 6 aprilie 2012 4:23 Răspunde
    • Abigail, din pacate exemplele din tara sint nenumarate!!! Si asta pentru ca am permis unor persoane care si-au lasat gumarii pe centura si au sarit direct in Jimmy Choo sa ne gestioneze patrimoniul national.
      Nu sint indignata – sint pur si simplu decisa sa fac tot ce imi sta in putere pentru a-i determina pe oameni sa gindeasca si, daca se poate, se actioneze altfel!

      Michaela Burda 6 aprilie 2012 9:20 Răspunde
      • Daca esti pregatita sa treci la fapte, count me in!

        Abigail 6 aprilie 2012 15:57 Răspunde
        • 🙂 Multumesc!

          Michaela Burda 6 aprilie 2012 17:32 Răspunde
  • Nu ma pricep la nave(de oricare ar fi ele), nu ma fascineaza istoria Marinei, stiu doar ca, odata intrata in Port, am auzit, cumva din departare, vintul suierind in pinze, ciini latrind, oameni strigind comenzi de imbarcare, fringhii si scripete gemind de greutatea balotilor, am vazut cumva tunurile curatate si pregatite de lupta….si pescarusii tipind isteric a moarte. In sclipirea apei l-am vazut pe Rege, in prima lui armura(cea de la 18 ani-opera de arta! si de tehnologie!)…si mi-am explicat mie insami de ce m-am indragostit iremediabil de Portsmouth.
    Pina sa vad Portul, am vazut case si circiumioare , ambele locuite/ functionale, inca de pe la 1600, fara oprire….am inteles ca , desi britanicii au inventat birocratia, o”chestie”chinuitoare si fara logica pentru noi, as putea spune chiar plictisitoare si mincatoare de nervi si energie, ei, inventatorii nu-s deloc asa; au pastrat ceea ce le era de folos, au eliminat ceea nu ii impiedica sa devina un imperiu….si sa ramina un imperiu.
    Ma uimeste mereu imensul respect al Natiei acesteia fata de ea insasi, asa cum se vede si din solidaritatea ei, si din recuperarea si pastrarea istoriei.

    madalina 6 aprilie 2012 5:33 Răspunde
    • Ce frumos ai scris! Orice englez s-ar simti mindru sa citeasca asta!
      Eu imi amintesc puzderia de parinti cu copii de 5-6 ani pe care am intilnit-o pe nava lui Nelson – HMS Victory! De-asta ei au un viitor, in timp ce noi avem o problema!

      Michaela Burda 6 aprilie 2012 9:24 Răspunde
  • Nu pot sa cred ca exista cineva care sa-i admire pe britanici. Daca un popor ar fi similar unui individ, Anglia ar fi un vecin ticalos, care fura, ucide, striveste si jefuieste la drumul mare. Britanicii au nasul pe sus si alura de „british empire” (si scriu asta intentionat cu litere mici) nu-i paraseste nici azi, cind nu mai sint demult ce-au fost. Sint o natiune de betivi ordinari si de tirfe josnice. Ca au de unde cheltui ca sa renoveze o corabie de mult pierduta in apele marii? Au jefuit cit au putut de la indieni si de la toate celelalte popoare pe care le-au cotropit si le-au distrus. Intrebati-ii pe cei din Wales sau din Scotia daca se simt britanici. Ii urasc pur si simplu pe englezi. Sau poate pe irlandezi? Englezii sint brutali si nemilosi cu ai lor, ce sa ne mai miram de alte popoare. Si poate ar trebui sa nu uitati ca situatia in care se afla Romania noastra de azi se datoreaza si unui Churchill. Si n-o sa mai fiti atit de mindra de valorile britanice, carora nu le apartineti de fapt.

    Silvia 6 aprilie 2012 13:58 Răspunde
    • Silvia, daca valorile ni le alegem in viata, sint sigura ca optiunea mea va fi oricind pentru cele britanice.
      Nici un cunoscator al istoriei britanice nu neaga nici atrocitatile si nici erorile teribile din politica imperiului. Asa cum nici un cunoscator al istoriei civilizatiilor nu poate nega felul fundamental in care aceasta natiune a influentat lumea contemporana, oferind unele dintre cele mai stralucite minti in literatura, stiinta, tehnologie, inovatie. Si politica!
      Felul in care tu generalizezi unele comportamente nedorite nu ii lezeaza nici pe englezi si nici pe cei care ii admira – spune mult despre felul in care gindesti tu.
      „Romania noastra” e victima propriei ei lipse de coloana vertebrala, viziune, informatie istorica si dorinta de a se civiliza. Pina una-alta, limba universala a omenirii nu e romana – de ce oare?! Iar neputinta si frustrarea sint cele doua atribute de baza ale natiunii romane contemporane.
      Si nici nu cred ca ne putem astepta la mai bine – pentru ca si tu votezi, nu-i asa?!

      Michaela Burda 6 aprilie 2012 17:31 Răspunde
  • Romania sintem noi toti, indiferent unde traim astazi. Daca justificati atrocitatile prin care s-a creat imperiul britanic cu faptul ca toata lumea vorbeste astazi engleza, nu faceti decit sa accentati ceea ce am prezentat mai sus. „Felul fundamental in care aceasta natiune a influentat lumea contemporana” este ca a adus-o la distrugere. Raul s-a accentuat o data cu industrializarea, inceputa tot de englezi, nu-i asa? Minti stralucite in literatura, stiinta, inovatie si politica avem si noi. Chiar dvs. ati scris-o in articolul de mai sus.
    Faptul ca eu m-am adresat si continui sa ma adresez cu dvs. in vreme ce dvs. va adresati cu „tu” nu face decit sa demonstreze diferenta dintre noi. Si nu intotdeauna ajuta sa traiesti printre lorzi englezi, pentru a deveni unul. Good day!

    Silvia 7 aprilie 2012 10:18 Răspunde
    • Nu stiu exact ce va determina sa aveti aceasta atitudine xenofoba fata de englezi, dar cu siguranta trebuie sa fie ceva foarte dureros si personal, judecand dupa intensitatea exprimarii.  Imi permit totusi sa va atrag atentia ca a va proiecta propriile frustari asupra Mihaelei este nu numai nepoliticos, dar si total inutil ( asta pentru ca se pare ca puneti mare pret pe politeturi). 

      Judecand obiectiv si fara atat de multa patima, toate natiile lumii au in istoria lor lucruri bune si rele, perioade de progres si regres. Dar a afirma despre englezi ca sunt o natie formata numai din betivi ordinari si tarfe josnice este ca si cum cineva ar afirma despre romani ca suntem o natie de tigani si hoti. In plus, ca suntem  cam betivi si daca ne uitam pe la televiziuni si online unde sunt cohorte de domnisoare practicand cea mai veche meserie din lume, putem afirma ca sunt destule dovezi ca natia romana nu arata prea bine in momentul de fata. Mai mult, avem si noi doza noastra de aroganta crezand ca suntem inteligenti, buni si priceputi, dar pentru motive absolut misterioase , traim printre maldare de gunoaie, caini vagabonzi cu excrementele aferente si o totala lipsa de respect pentru valorile nationale si demnitatea umana. 

      Revenind la articol, a gasi inspiratie in ceea ce altii reusesc nu este toxic, este benefic. Toxica este atitudinea de respingere a tot ceea ce ne poate imbunatati viata, mediul, viitorul. Iar a-i invinui pe altii de tot ce ni se intampla noua este usor si convenient, dar nu schimba realitatea cu absolut nimic.

      Abigail 7 aprilie 2012 16:59 Răspunde
      • Abigail – you said it better than me this time! Thanks a lot! Have a great weekend!!! (as you really have made mine!)

        Michaela Burda 7 aprilie 2012 19:12 Răspunde
    • Stimata vizitatoare, in mod cert pasagera,
      acesta este un spatiu PERSONAL deschis publicului.
      „Respectul” este o valoare fundamentala in care, se pare Domnia Voastra nu gasiti rezonanta – ca si o buna parte din natia de la care va revendicati cu patetism de cheie joasa.
      Pentru cei care vin, citesc si comenteaza aici, nu valorile limbajului formal sint prevalente, ci acelea ale atitudinii spirituale.
      p.s. Un pic de grija pentru scriere n-a omorit pe nimeni, chiar daca frustrarea e mare! Daca mesajul e toxic, macar sa fie scris corect!

      Michaela Burda 7 aprilie 2012 19:19 Răspunde
  • Nu-mi place sa comentez reactionand la comentarii, dar mi-e atat de sila de rollercoaster-ul asta de sentimente pe care le am cand citesc un post bun si ma imbat de fericire ca am mai gasit un om, doi, care inteleg lucrurile dincolo de ograda proprie, care spera sincer in evolutia tarii din care-au „purces”, care ofera example si solutii pentru asta, iar apoi ajung la comentarii rasiste ale unor pseudointelectuali cu pretentii sa fie domniti, intruchipari ale tuturor motivelor pentru care Romania nu poate sa avanseze, ca natiune.

    Nu stiu, Silvia, cum poti (am 27 de ani si-ti vorbesc cu „tu”, deal with it!) sa etichetezi un neam intreg in „betivi si tarfe” si apoi sa ai prtentii sa ti se vorbeasca folosind pronumele de politete (un mod arhaic de adresare care intareste diferentele intre clase, pe care lumea cu adevarat civilizata l-a inlaturat cu sange in lupta pentru egalitate). Mesajul acestui articol, clar si raspicat, e ca ar trebui sa luam aminte si exemplu de la alte natiuni din jurul nostru care-si valorifica patrimoniul national dpdv financiar, dar mult mai important, dpdv cultural. Mesajul e sa nu ne vindem istoria si bogatia culturala din avaritie, nesimtire si/sau incompetenta. Mesajul e ca a venit timpul sa ne dezbracam de mantaua atribuita anilor nostri de sub comunism, de culoare „fiecare pentru el”, si sa incepem sa ne purtam ca o comunitate, ca sa putem crea un spatiu in care generatia viitoare sa se poata dezvolta si sa poata evolua.

    Mihaela, n-ai idee cat de refreshing e pentru mine sa vad subiectul asta abordat. Trebuie sa fii un mare om sa poti combina o lectie de istorie, o chemare „la arme” si o incercare de a normaliza civilizatia intr-un neam in care domneste kitch-ul, toate pe ritm de rap underground. Pentru asta iti multumesc si declar public ca poti conta pe mine cand ai sa cauti voluntari sa-ti sustina scoala „de viata” 🙂

    anda 10 aprilie 2012 14:50 Răspunde
    • Anda, chiar mi-ai umplut inima de bucurie! (cu toate ca am o durere de masea crincena) Te imbratisez si iti multumesc!

      Michaela Burda 11 aprilie 2012 7:54 Răspunde
  • Buna ziua,

    Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

    Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
    Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.

    (Va rog frumos sa ma scuzati daca v-am mai trimis acest mesaj )

    Tudorache Gabriela 18 aprilie 2012 12:47 Răspunde
    • Gabriela, imi pare nespus de rau pentru suferinta familiei voastre! Promit ca voi scrie cit de curind si voi cere si sprijin, asa cum mi-ai solicitat.
      Doamne ajuta!

      Michaela Burda 18 aprilie 2012 13:22 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title