fbpx
„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Mădălina Manole – „Zbor căzut”

de

M-am apucat de publicat, serios, sistematic, studiat, profesional la 20 de ani. Au trecut 26 de ani de atunci, dar niciodată – niciodată! – în faţa paginii albe nu m-a încercat durerea usturătoare, copleşitoare de acum!

De cînd m-am apucat să vorbesc despre depresie, am şi început documentarea pentru studiul de caz pe care îl promisesem: povestea Mădălinei Manole.

Am început anevoie, pentru că mi-era groază de ideea de a fi încă o voce care îşi dă cu presupusul pe seama dramei cumplite a „fetei dragi” a muzicii româneşti. Dar am continuat cu o stare de disperare febrilă pentru că, găsindu-mă în Dubai la vremea la care s-a produs nenorocirea, am fost străină de haosul care a cuprins – şi nu slăbeşte! – spaţiul public din ţară. Nu aş fi putut bănui cantitatea de puroi şi pîrjol pe care au vărsat-o în urma acestei sublime femei oameni (oameni?!) mai îndepărtaţi şi, vai, foarte apropiaţi. Văzusem o singură emisiune, pentru că fata care mă ajuta la curăţenie, m-a chemat să văd, pe un canal românesc, „o artistă frumoasă pe care Madam s-ar putea s-o cunoască”. Era „Happy Hour” care titra „Mădălina Manole s-a sinucis!” Am rămas consternată, privind ecranul cu mesaj imbecil, prizonieră între o revoltă neputincioasă şi durerea şi vinovăţia mută de a nu-i fi spus nici măcar „La revedere!” cînd am plecat din ţară, cu speranţa tîmpă că „n-au intrat zilele în sac” şi „ne vom revedea”.

Pînă cînd am început seria articolelor despre depresie – afecţiunea cumplită care ne poate oricînd întoarce existenţa pe dos – nu mi-am pus nici o clipă problema că voi scrie despre ce s-a întîmplat. Acum, cînd, totuşi, o fac, mă simt de parcă mi-ar fi fost înmuiat sufletul în blestematul
de pesticid! Dar o fac tocmai pentru a ajuta, pe cît pot eu, ca aşa ceva să nu se mai întîmple niciodată, nimănui!

Am cunoscut-o pe Mădălina la începutul anilor 90, iar ceea ce m-a fermecat la fata frumoasă, cu piese sfîşietor de triste, a fost lipsa de emfază – n-avea nimic, nimic din preţiozitatea altor vedete contemporane; avea o modestie şi o căldură unice, speciale. Ne-am apropiat foarte mult în 1998, cînd a venit cu căţelul la festivalul de la Mamaia, iar eu, în calitate de responsabil cu logistica şi comunicarea, am făcut demersuri pe lîngă directorii hotelului pentru a-i convinge că nu face patrupedul nici o pagubă dacă stă cuminte (şi singur) în cameră cîteva ore, seara. După plecarea mea din televiziune am rămas în relaţii profesionale cu o mulţime de oameni din show-business, dar în relaţii de prietenie doar cu un bărbat şi o femeie – femeia era Mădălina Manole. Anii 2000 – 2004 n-au fost de vis pentru nici una dintre noi – mai degrabă de coşmar! Însă ne vedeam des şi, în timp ce îmi părea că avem destine şi stări similare, n-am avut nici o secundă senzaţia că e depresivă sau pradă vreunui fel de anxietate – mai degrabă era tristeţea greu de digerat a non-valorilor care cotropesc spaţiul public şi mîhnirea de a fi pus prea multă energie în parteneri fără rezonanţă. Mărturisesc, mă simţeam bine în preajma ei nu numai pentru că era de o inteligenţă a sufletului greu de egalat, dar şi pentru că era sclipitor de deşteaptă – aşa cum nici unul dintre pigmeii care au sărit cu condeele pe tragedia ei nu vor ajunge vreodată!

O ador şi acum pe Mădălina – de-asta mă chinui cumplit, de vreo 3 zile, să termin textul ăsta! Îmi bate inima cînd mă gîndesc la ea, zbier în pumni cînd ascult versurile ei nu ca pe o parte dintr-o piesă pop, ci ca pe un strigăt de ajutor, mă prăbuşesc în interior citindu-i interviurile şi
simt că ard de vie cînd văd sau citesc declaraţiile celor care au înconjurat-o! Avea dreptate să simtă că o urmăreşte un blestem – nimic supranatural ci o conspiraţie de lipsă de educaţie, lipsă de suflet, ignoranţă sau tîmpenie pură, afecţiuni psihice nediagnosticate şi impostură  cu carul!

Cer scuze, dar voi adopta mai degrabă un discurs clinic, structurat – pentru că, în cele din urmă, să o plîng pe prietena mea pierdută e un demers personal, pe cînd să înţelegem ce a determinat-o pe Mădălina să bea 400 ml de pesticid de ziua ei e un demers de interes larg, legat mai ales de CUM PUTEM PREVENI derularea năprasnică a unor asemenea tragedii.

Prima întrebare importantă: suferea Mădălina de depresie post-natală?

Poate că nu sînt un diagnostician atît de bun precum Mircea Cărtărescu, scriitorul fără pregătire psihologică de vreun fel, care ţopăia în calea ziariştilor ca să declare că Mădălina „suferea de depresie post-natală”. Nu sînt nicidecum o secătură precum Mădălin Ionescu, care, la o zi după decesul ei cumplit, întreba, în bîlciul dezgustător de emisiune pe care o mai prezenta (încă) la Antena 1, dacă nu ne e clar că „avem de-a face cu o persoană egoistă”. Şi sper că nu voi deveni vreodată o canalie de teapa lui Dan Capatos, care declara, senin, în octombrie 2010 că „nu faci un asemenea gest decît dacă eşti nebun.”

Nu ştiu dacă Mădălina suferea de depresie post-natală – pentru simplul motiv că nu există date limpezi pentru a trage o asemenea concluzie.

Depresia post-natală se instalează în primele patru săptămîni de la naştere şi aduce cu sine schimbări bruşte de stare, nu întotdeauna motivate, o preocupare obsesivă pentru sănătatea şi binele copilului, uneori chiar pînă la a-l pune pe cel mic în pericol. Atacurile de panică şi anxietatea, fuga de idei sînt şi ele prezente, mai ales la cei care au în familie persoane cu tulburări de stare (şi, vai! despre echilibrul psihic al celor din familie chiar vom fi obligaţi să vorbim!). Asociate formelor celor mai grave, pot apărea halucinaţii (în general auditive, cu voci care reproşează celui afectat diverse comportamente) sau idei obsesive legate de vinovăţii imaginare, chiar nevoia de a fi pedepsit, de pierderi materiale irecuperabile sau senzaţii fizice de degradare.

Există unele date la care ne putem uita.

Înregistrarea
de la „Happy Hour” (pe care o puteţi vedea aici http://happyhour.protv.ro/video/madalina-manole-arata-incredibil-dupa-ce-a-nascut.html)
este realizată la trei săptămîni de la naştere şi ne-o arată pe fata noastră dragă aşa cum o ştim: zîmbitoare, expansivă, relaxată, agreabilă, fermecătoare. Mai mult, e senină cînd îi spune moderatorului că băieţelul doarme cu tăticul lui. E conştientă de sine şi ţine să declare că în cele nouă luni nu a vrut “să îşi plimbe burtica pe la televizor”, dar nu e nimic neobişnuit în asta, pentru cineva atît de grijuliu cu imaginea de sine. A avut o naştere dificilă, urmată de o operaţie şi nu s-a putut uita la filmul făcut în timp ce ea era în stare de anestezie generală. E îngrijorător? Da! E posibil ca pe fondul teribilelor modificări neuro-endocrine şi a efortului de ajustare a rolului social, faptul că ea nu a fost în stare de veghe cînd a născut să creeze o trauma? Da! Existau în viaţa ei presiuni suplimentare? Da – cum e cea a interdicţiei dată de un popă căpiat, care le interzice să arate poze cu bebeluşul pînă la botez şi pe care ea îl ascultă cu sfinţenie!

Sînt vizibile semne ale depresiei? Nu.

Mai există o înregistrare (pe care o puteţi vedea aici http://www.youtube.com/watch?v=vjtjw-lHvhs), din decembrie 2009, cînd Mădălina apare foarte schimbată – şi nu în bine. Are un zîmbet artificial, îşi frămîntă mîinile, are o gesticulaţie care e mai degrabă de anxietate decît de expansivitate şi îşi începe răspunsul la întrebare simţindu-se vinovată că nu are „un răspuns extraordinar” şi îngrijorată de ce ar putea spune „unele mămici”. Sînt semne vizibile pentru a întrevede o formă de depresie? Nu. Sînt modificări de comportament care ar trebui să atragă
atenţia – mai ales celor apropiaţi? Da! Absolut da – în cazul în care cineva ar fi fost dispus să dea atenţie omului Mădălina şi nu statusului ei social, femeii, iar nu contului din bancă, mamei, iar nu vedetei!

În rest – o îngrămădire de trăncăneli care mai de care mai inepte! De la vecinii soacrei din Botoşani la „prietenii” care s-au lipit de televizoare în speranţa de a-şi ridica tarifele, toţi consumă aerul de pomană! Nu există nici măcar o singură dovadă palpabilă că Mădălina ar fi avut
depresie post-natală!

A doua întrebare importantă: suferea Mădălina de vreo formă de depresie?

Aşa cum chiar ea spune, a fost atît de iubită de public pentru că, în mare măsură, în muzica ei era povestea ei. Adesea, piesele devenite mari şlagăre, aveau versurile semnate de ea. Nu e nimeni în România astăzi, între 35 şi 45 de ani, care să nu ştie pe dinafară versurile piesei care în 1991 dădea titlul primului ei album: „Fată dragă, nu fii tristă / fiindcă e păcat! / Fără lacrimi nu există / dor adevărat”. E ceva depresiv în textul ăsta? Nu! Absolut nu! Doar la final apare un surîs „cald şi înfloritor”, care a şi făcut piesa adorată şi difuzată non-stop pe radio (unic pe atunci!) şi tv! Dar e o informaţie importantă: pentru ea lacrimile fac parte din viaţă! Fără lacrimi, viaţa nu are adevăr, iar iubirea – cu atît mai puţin!

Nu doresc să intru acum în amănunte – asta poate fi ideea unei cărţi. E limpede, pentru toţi cunoscătorii muzicii semnate de Mădălina, că
piesele ei aveau mai mereu un fundal melancolic, în care iubitul pleacă lîngă altcineva „ca şi cum n-aş fi pe lume”, în care mărturiseşte că „stă cu gîndul către umbra celui drag, care-a plecat”, în care strigă întrebarea fără răspuns „de ce”.

Dar ne vom uita în detaliu la o parte din versurile piesei „Suflet gol” (pe care o puteţi asculta aici: http://www.youtube.com/watch?v=1URpeQO3Vl4&ob=av3e).

“Când pierzi tot ce-ai avut / Uiţi şi cine eşti,/ Nu poate nimeni să te- ajute /Cu tine însăţi doar vorbeşti! / Stai în casă şi plângi / Eşti a  nimănui” (…) Suflet gol/ Zbor căzut”.

În termenii în care am discutat în articolele anterioare, mesajul e limpede:

  1. A existat o traumă afectivă
  2. A apărut o stare de însingurare, în urma retragerii sociale, însoţită de o stare depresivă profundă, constantă
  3. Domină sentimentul de confuzie identitară şi lipsă de speranţă
  4. Nu există pic de energie
  5. Sinele nu mai valorează nimic, nici măcar pentru cei din jur.
  6. E prezentă o cumplită metaforă a morţii, chiar dacă ideile de suicid nu sînt exprimate.

Avem un diagnostic de episod depresiv cum nu se poate mai clar!

Albumul trebuia lansat în februarie 2010 – a fost, totuşi, amînat pentru luna mai, pe 12. Pe 25 iunie, Petru Mircea declara că, după “criza de surmenaj”, din care “şi-a revenit complet”, Mădălina, în fine, va lansa albumul. Avusese între timp trei încercări de sinucidere recunoscute
public de familie – dar parcă mai fusese o dată cînd “îi mirosea guriţa” a substanţe toxice şi o altă data cînd, după declaraţiile soţului, încercase să îşi bage aer în vene cu seringa!!!

Albumul “O 9 Mădălina” era pregătit din 2008 – aşa cum chiar ea mărturisea. Există, totuşi, vreo indicaţie că înainte sau după 2008 ea ar fi avut stări depresive pasagere sau o afecţiune distimică sau nişte tipare învăţate din familie? E vreun semn pe care să îl observăm şi să luăm aminte?

NU din căţelăreala a o grămadă de jigodii adunate pe lîngă o artistă a cărei splendoare rămîne unică! NU din declaraţiile unele false, altele teatrale, altele agramate ale unor “apropiaţi”! Ne spunea Mădălina ceva ce ar fi trebuit sa ne facă atenţi?

DA! Cu multă delicateţe, discreţie şi generozitate – ne-a spus tot timpul!

A spus şi direct într-un text intim, exhibat fără pic de consideraţie în presă tocmai de omul pe care l-a iubit cel mai mult în ultimii ani, şi la care nu voi face referire – din respect şi decenţă, chiar dacă el este consecinţa celei mai profunde depresii.

Am să vă reproduc în continuare fragmente relevante din trei interviuri – ele au apărut în momentul în care cineva, oricine, ar mai fi putut interveni pentru ca tragedia să fie evitată. Primul, luat de Roxana Iliescu pentru revista “Tango” în 2006 (acesta este primul interviu amplu
acordat după despărţirea de Şerban Georgescu, survenită în 2002, dar înainte de decesul acestuia, în 4 martie 2007). Cel de al doilea, apărut în revista “Felicia” în 23 ianuarie 2009, semnat de Daniela Mironov Bănuţă şi apărut sub titlul “Barza e pe drum”. Cel de-al treilea, apărut în revista “Formula As” sub titlul “Sufletul meu a avut nevoie să îşi regăsească echilibrul”, este semnat de Ines Hristea. Şi am să vă rog să  observaţi cîteva aspecte extrem de importante – doar pentru că ele sînt cele pe care le veţi fi regăsit în articolul meu (anterior) despre factorii care favorizează alunecările depresive.

  1. 1. Rolul pe care educaţia l-a jucat în viaţa Mădălinei – şi cît era de important pentru ea să rămînă fidelă acestei educaţii, indiferent de ceea ce i s-ar fi întîmplat: oboseală, pierdere, dezamăgire, cădere (dacă ar fi să ne luăm după versuri)
  2. Conţinutul educaţiei pe care a primit-o: căsnicia e o cursă lungă, din care nu te poţi opri, indiferent ce şi / sau cît ai îndura
  3. Cum îşi descrie comportamentul faţă de lume, faţă de partener, faţă de sine: e o luptă, cu toţi şi cu toate.
  4. Care sînt carenţele fostului partener: nu se conformează unor standarde pe care ea şi le-a însuşit drept normă: nu se maturizează (ce ar însemna asta, mai exact?), nu e “serios” (cum ar spune Roşul lui Jung, îi place să treacă prin viaţă dansînd – neîncrîncenat!)
  5. Cum îşi descrie existenţa: termeni negativi paroxistici, dar mai ales “încrîncenare”
  6. Care e viziunea despre sine – împărţită între “leoaică” şi “bebeluş”. Aici e necesar să adaug ceva ce nu apare în textele de mai jos: cînd îşi vorbeşte, uneori, Mădălina se adresează sinelui cu o voce a autorităţii, pe numele ei mare: “Manole”. O veţi auzi chemîndu-se aşa în emisiunea citată “Happy Hour”, cînd ne spune că a decis “consiliul de familie” că spusele popii sînt sacre, iar ea şi-a spus: “Manole,
    du-te tu la tv!” Şi mai există vreo două declaraţii în acelaşi registru.
  7. Care e rolul lui Petru Mircea în viaţa ei: “să mă înveţe”.

Revista “Tango” – articol semnat de Roxana Iliescu (aici puteţi avea o lectură integrală: (http://www.revistatango.ro/celebritati/interviuri/madalina-manole-sunt-ca-un-cal-care-trebuie-imblanzit-1162.html)

Madalina Manole: Am fost educata sa cred intr-o singura casnicie pentru toata viata, de exemplu. Parintii mei, la 20 si un
pic de ani, deja aveau doi copii si nu le-a fost usor, au trecut prin foarte multe ca sa raminem toti o familie. Imi divinizez parintii. Greutatile peste care ei au trecut n-au facut decit sa ne uneasca si mai tare. Eu am fost antrenata pentru o singura cursa, care sa aiba o linie de finish mult mai incolo.

Marea Dragoste / Tango: Dar ce s-a intimplat cu tine si cu Serban?

Madalina Manole: N-am mai putut. Am obosit, dupa 15 ani. Alergam de una singura.

Marea Dragoste / Tango: Exista ceva ce el ar fi putut face diferit si n-a facut?

Madalina Manole: El n-a facut multe, dar cea mai mare greseala a lui a fost ca nu m-a luat in serios in ultimii doi ani. Aproape in fiecare zi stateam de vorba si plingeam explicindu-i ca s-a umplut paharul si ca sint la capatul puterilor. Il imploram sa ma asculte, sa ma ia in serios, sa facem ceva ca sa nu se duca dracului tot ceea ce construiseram in cei 15 ani. Nu m-a luat in serios. Cred ca nici nu ma mai asculta, in ultimii ani.

Marea Dragoste / Tango: Ce a insemnat ca se umpluse paharul?

Madalina Manole: O, asta ar insemna sa deschid un cufar pe care l-am inchis si l-am dus in podul casei. Nu mai vreau sa urc acolo, sa-l deschid. Cind ii spuneam ca sufletul era gol si ca nu ma incalzeau peretii casei aleia in care, pina atunci, investisem, si material, si spiritual, cind ii spuneam ca plec si las tot, el zimbea si ma considera un copil care nu stie prea bine ce zice sau care n-are curaj sa faca asa ceva. Imi
spunea: „Fii serioasa, cum sa lasi tu palatul asta si tot ce ai facut tu aici, toata munca ta?!“ N-a crezut o secunda ca voi pleca. Iar eu am luptat cu disperare sa-l fac sa inteleaga.

Marea Dragoste / Tango: Ce-i cereai, de fapt?

Madalina Manole: Sa se maturizeze odata. Barbatii ne reproseaza ca prea ne legam de fleacuri: „Vai, dar de ce plingi? Ce nu ti-a convenit? Dintr-un fleac ca asta faci o tragedie?“. Ei bine, „fleacurile“ alea de zi cu zi contau. El avea un anume comportament, nu neaparat fata de mine, ci si fata de oamenii din jurul lui, avea o anume rautate fata de cei de linga el. Si o anume neseriozitate de care dadea dovada.”

Interviu pentru revista „Felicia” – 23 ianuarie 2009, semnat de Daniela Mironov Bănuţă

Se mândreste cu educaţia pe care i-au oferit-o părinţii ei, care, printre altele, au învăţat-o să fie “un alergător de cursă lungă atunci când vine vorba de căsnicie. As fi vrut să-mi găsesc un om alături de care să rămân până la adânci bătrâneţi. Dar cursa asta pe care am început-o atât de devreme, la nici 20 de ani, alături de omul pe care mi l-am ales pentru o viaţă, s-a terminat după 15 ani. Atât am putut să alerg.” S-a căsătorit la 20 de ani cu compozitorul Serban Georgescu. A construit alături de el o căsnicie, o carieră, o casă si multe vise.“Am luptat ca o leoaică timp de 15 ani pentru omul de lângă mine. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns divorţul, ca si cum nu ar fi fost de ajuns că
practic tot ceea ce construisem, cărămidă cu cărămidă, se năruise si că a trebuit să o iau de la început, a mai venit si vestea că a încetat din viaţă. A fost un soc pentru toată lumea, darămite pentru mine. Chiar dacă noi ne opriserăm la momentul acela, îmi doream să aud că îi e bine, că viaţa lui merge frumos mai departe. Eram fericită că aflasem că are în sfârsit si el un copilas… De aceea momentul morţii lui a fost unul teribil pentru mine
.” Mă uit la ea si are lacrimi în ochi. Încercată de dezamăgiri la fel de intense ca iubirea care se stinsese, Mădălina spune că nu mai stia să zâmbească. Nu i se mai întâmpla. Au fost ani în care a simţit că a pierdut totul, în care a pornit de la zero, după ce a lăsat în urmă o casă, o viaţă.”

Interviu dat pentru „Formula As” (nr. 906) în 2010

„Eu am fost crescuta si educata pe principiul ca, atunci cand intru intr-o cursa, oricat de greu mi-ar fi, sunt datoare sa merg pana la capat, sa nu abandonez la jumatatea drumului. Or, eu am alergat si-am tot alergat, vreme de cincisprezece ani, intr-o casnicie pe care o visam fericita pana la adanci batraneti, dar, dupa cincisprezece ani, am realizat ca nu mai rezistam, ca-mi epuizasem toate resursele. Luptasem cu indarjire pentru omul de langa mine si pentru dragostea noastra, dadusem, cu disperare, tot ce avusesem in mine, ca sa-mi respect juramantul, sa-i fiu alaturi „si la bine si la greu”, dar, cu toate astea, am constientizat ca de eforturile mele se alesese praful. In clipa in care am inteles ca, atatia ani de zile, crezusem intr-o himera, ca drumul nostru impreuna nu era destinat acelei fericiri pana la adanci batraneti, am intrat in soc. Am simtit o dezamagire imensa, o furie incomensurabila, o mahnire fasietoare, ca ajunsesem la situatia aceea fara iesire, pe care nu numai ca nu mi-o dorisem, dar pe care nici macar nu mi-o inchipuisem vreodata. Am divortat, si-apoi am inceput lupta cu mine insami, lupta de a ma recompune, de a ma regasi. A fost greu, foarte greu, dar m-am incapatanat sa ma ridic iar din talazuri. Asadar, in acea perioada de tacere, m-am luptat cu mine insami, cu luciditate si multa credinta.”

Iar acum despre noul partener, Petru Mircea

„Tango” – 2006: Puiu (Petru Mircea) ma invata sa fiu fericita. Ma invata sa fac primii pasi. Pentru ca acum sint ca un nou nascut. Sa spun,
din nou, „te iubesc“ si sa ma las iubita. Am multe lucruri de invatat. Acum am nevoie linga mine de un om care sa ma faca sa rid, pentru ca viata mea a fost prea incrincenata timp de 15 ani. Iar acum zimbesc din nou, chiar daca sint ca un cal care trebuie imblinzit.

„Felicia” – ianuarie 2009: „El (Petru Mircea) mă învaţă să fiu fericită. Eram ca un bebeluş care învaţă să meargă. Eram încrâncenată, iar el a reusit să mă facă să zâmbesc.”

Sper să vă fi ajutat să înţelegeţi, dar mai ales să vă feriţi de cele ce urmează:

Tot ce avem aici, dar am şi văzut cu vîrf şi îndesat în ultimii ani pe ecranele televizoarelor, pe diferite posturi, şi în ziare, colorate sau nu, fac o cină aniversară pe cinste, cu nişte ingrediente de care multă lume ar trebui să se simtă responsabilă:

  1. O educaţie care te antrenează NU să trăieşti flexibil, să te înţelegi pe tine, să-ţi înţelegi contextul şi partenerul, ci să trăieşti după reguli şi norme livrate de alţii, vieţuitori ai unei epoci revolute, al căror unic succes în viaţă a fost supravieţuirea.
  2. O istorie de familie cumplită! Nu vreau să intru în amănunte, dar vedeţi aici http://www.youtube.com/watch?v=EddiPQ0YY2M
    dacă simţiţi nevoia, cum bocetul mamei se transformă în reproş, apoi în discurs către presă. De mii de ori cumplit, chiar şi la un an după ce a dispărut!!! Vă puteţi imagina ce se întîmpla cînd Mădălina era în viaţă! Tatăl ei chiar povesteşte o întîmplare extrem de “terapeutică” petrecută în preajma ei, în timp ce ea se găsea în cea mai neagră dintre crize: Era să scap copilul din braţe când am văzut-o pe fetiţa mea întinsă pe canapea, cu mâinile vraciului deasupra ei şi cu soacră-sa la căpătâi, unde se afla şi o tavă cu şapte lumânări! (…) Soţia mea a venit de la bucătărie şi, când a văzut, a luat tava cu cele şapte lumânări şi a aruncat-o afară! Bineînţeles că pe urmă au ieşit discuţii aprinse. – puteţi citi mai mult aici: http://www.ziarulring.ro/stiri/41051/-vraciul-madalinei-a-fost-audiat-de-procurori–ion-manole-vrea-confruntare.
    Referinţele sînt numeroase – mă abţin să le dau! Dacă, totuşi, le vreţi, cereţi-mi-le şi le voi afişa.
  3. Un partener iubit şi grijuliu, dar slab, neinstruit şi lipsit de educaţia relaţiilor, care alege să te tîrască la biserică în loc să te ajute să înţelegi că ai nevoie de ajutor medical specializat.
  4. Nişte amici binevoitori şi inconştienţi, ale căror bune intenţii au rezultate mortale.
  5. Un context extern incontrolabil, labil, aşezat pe aer şi nu pe o funcţionalitate socială – pentru că în presa vremii, lumea a mers de la a se indigna de prezenţa Mădălinei în topul „Mari români” pînă la a raporta că a distrus căsnicia nu-ştiu-cărui necunoscut, pînă la a o ignora criminal şi a relata iresponsabil despre tragedia ei!

Această cină aniversară copioasă, culminînd pe 14 iulie 2010, cu ingrediente servite din belşug pe parcursul vieţii, s-a încheiat – cum era de aşteptat – fiind udată din belşug cu un savuros pahar de pesticid!

“Poveştile mele de viaţă sînt şi poveştile multora dintre fanii mei”, declara Mădălina în mai, 2010.(http://www.viva.ro/Evenimente/Stiri/Madalina-Manole-lanseaza-al-9-lea-album-din-cariera-1367937).
Fără această declaraţie a ei, probabil, articolul de faţă nu ar mai fi existat.

Păstraţi viaţa – v-ar fi spus, pe vremea cînd încă mai era ea însăşi – pentru că merită să fie trăită!

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • O sensibilitate sfasietoare, aspiratii inalte (nu imposibile, nu nerealiste, ci doar straine de mediocritate), candoare, implicare – asa cred eu ca era Madalina Manole. Din pacate, cei din jurul ei nu pricepeau mare lucru din cum/ ce era aceasta femeie. Si am impresia ca sunt iremediabil vinovati pentru insingurarea fatala a ei. Impresionant articol, Mihaela!

    ioana 22 mai 2012 21:01 Răspunde
  • Ioana, daca nu as fi stiut ca le va folosi multor oameni articolul asta, jur ca mi-ar fi fost imposibil sa il scriu! Mi-a frint inima – ca nici o alta documentare!!!
    Dar sper – asa cum cred ca si-ar dori si Madalina – sa nu se mai intimple nimanui!
    Sper sa putem intelege ca nu intotdeauna preceptele inflexibile, standardele setate de altii, tiparele induse ne folosesc.
    Multumim pentru comentarii!

    Michaela Burda 22 mai 2012 21:33 Răspunde
  • E foarte binevenit acest articol..si dintr-un alt punct de vedere.. legat de declaratia ca povestea ei de viata este asemanatoare cu a multora dintre fanii ei (si nu numai). O intrebare pe care eu am auzit-o frecvent dupa sinuciderea ei era: Ce ii lipsea acestei femei ,ce o macina intr-atat de tare incat sa comita asa un fapt?
    In ochii omului de rand,ea nu suferea de lipsuri fizice,materiale,care sa o conduca la disperare,la neputinta continuarii.In ochii fanilor care ii impartaseau tristetea si felul de a vedea viata..ea nu suferea de lipsa de dragoste,de atentie,poate doar de mediatizare,dar asta nu a omorat pe nimeni.De unde „stau” eu,mesajul sinuciderii ei a fost unul derutant,bland spus, pentru cei care se identifica cu starea psihica a artistei din ultima perioada…traducerea lui putand fi…daca Ea,cu toata greutatea acestui cuvant,a facut-o, mie de ce mi-ar fi greu? Drept dovada,ca in perioada urmatoare au mai existat persoane care au apelat la acelasi pahar de pesticid pentru a-si rezolva problemele…
    E bine ca ati scris acest articol,aceasta tragedie, poate fi disecata si intr-un mod constructiv,in ideea adunarii intr-un singur manunchi a tuturor firelor,care impreuna creeaza o imagine concreta,patologica as indrazni sa spun…pe care o putem procesa, o putem intelege si la o adica,de care ne putem delimita.

    roxana 23 mai 2012 7:40 Răspunde
    • Roxana, din pacate seria de comportamente crimimale si iresponsabile – din partea tuturor, dar mai ales a PRESEI – a continuat cu succes si dupa deces! Conform Organizatiei Mondiale a sanatatii, presa are o responsabilitate capitala in crearea de „mode” sinucigase – reproducind in mod repetat, pe primele pagini, maniera si mijloacele cu care o persoana publica si-a luat viata. Ar trebui pedepsiti exemplar, cu procese publice, pentru incalcarea codului international al presei si distrugerea integritatii umane, in numele adevarului minor.
      Au facut numai RAU si mizerie! Nu au dat pic de informatie! Nu a facut nimeni o investigatie jurnalistica serioasa!
      E un alt motiv serios pentru care am scris…
      Cit despre delimitare – e absolut necesara!
      Multam de gindurile bune.

      Michaela Burda 23 mai 2012 8:18 Răspunde
  • „O educaţie care te antrenează NU să trăieşti flexibil(…) ci să trăieşti după reguli şi norme livrate de alţii, vieţuitori ai unei epoci revolute, al căror unic succes în viaţă a fost supravieţuirea.”… inteleg atat de bine.
    M-au sufocat parintii si bunicii cu tot ce „trebuie” sa fac, cu cine „merita” sa fiu, cu asteptarile lor tot mai inalte de la mine pe care nici nu luam in calcul vreodata! sa le insel, cu lauda lor in lume cu reusitele mele dar si cu nemultumirile lor constante la adresa mea spuse in sanul familei..
    A existat un punct culminant, o rascruce care putea duce oriunde, un punct in care nu mai stiam viata cui o traiesc, a lor sau a mea. Si mi-am facut curaj sa traiesc, m-am aruncat in viata cu toata forta de care am fost in stare. Atunci am decis- pentru prima oara- sa fac ceva exclusiv pentru mine, pentru sufletul meu: m-am casatorit fara sa ii anunt, fara sa ii mai rog sa inteleaga, fara sa le mai cer aprobarea, fara sa mai intreb „de ce” nu e asa cum mi s-a spus ca trebuie sa fie nunta, partenerul, fara nimic.
    Mi-e groaza de momentul in care vor afla, de renegarea si taifunul care se va abate asupra mea.
    Dar acum.. e inca liniste,e soare, e lumina, ma simt vie, imi iubesc viata, ma bucur pentru mine si sufar ca fericirea mea va fi nefericirea lor. Incerc inca sa scap de sentimentul de vinovatie fata de ei.
    M-a zdruncinat la fel de mult ca sfarsitul Madalinei, sfasitul Malinei Olinescu. Am visat-o.
    Imi pare atat de rau pentru amandoua.

    Clara 23 mai 2012 8:00 Răspunde
    • Clara, cu ce ii nefericesti? Daca ar reactiona cu echilibru si cu capul pe umeri, o familie ar fi fericita pentru ca tu ti-ai gasit alesul.
      Daca sint nefericiti – inseamna ca le pasa mai mult de interdictiile lor incalcate decit de tine! Te sfatuiesc sa stai departe de astfel de persoane – egoisti, inainte de toate, limitati pentru ca li s-a parut ca au gasit ei o cale, acaparatori si distructivi cu personalitatile altora, chiar iti pot face rau, folosindu-se de faptul ca tii la ei.
      Traieste viata cu alegerile tale – cu succesele si reusitele tale, cu capacitatea ta de a invata! Va fi mai satisfacatoare! Si chiar daca lucrurile nu vor iesi tocmai cum ti-ai propus, nu va fi un esec, ci o noua ocazie de a invata.
      Malina – e un caz strigator la cer! Ea chiar AVEA DIAGNOSTIC SI TRATAMENT pentru DEPRESIE si iresponsabilii care o inconjurau ascultau refrenul „sinuciderii” cu urechile astupate!
      Incultura, lipsa de informare si indiferenta pot ucide! In ambele cazuri despre care vorbesti, CRIMINALI sint cei care le-au stat indiferenti alaturi! Numai ca pentru indiferenta, timpenie si iresponsabilitate nu a fost inchis nimeni pina acum…
      Odihneasca-se in pace!

      Michaela Burda 23 mai 2012 8:29 Răspunde
      • Cred ca nefericirea alor mei provine din faptul ca traiesc prea mult cu lumea, gen „ce va zice X, ce crede Y” si prea putin cu ei insisi.
        Eu nu mai pot sa traiesc asa, ma asfixiez, am renuntat, e prea mult.
        Sper ca la un moment dat ma vor ierta pt ca nu i-am anuntat ca iau starea civila si nu i-am chemat( parca am avut mai mult curaj cand am facut-o decat acum cand vorbesc despre asta si zic raspicat: m-am maritat fara stirea alor mei ! wow eu copilul care nu le-a iesit din cuvant niciodata)…
        Nu stiu de ce am ramas atasata emotional de ambele cazuri,Madalina si Malina, poate pentru ca simt ca intr-o anumita masura ca nici ele nu au fost intelese si sprijinite corect la momentul potrivit.
        Ca incheiere, daca ar afla bunica(ea m-a crescut pana la 5 ani) si mama, m-ar duce si pe mine la preot pe motiv ca „s-o fi lipit ceva de mine”. 🙂
        Cred ca pur si simplu parintii, rudele, apropiatii au limitele lor, sunt depasiti de situatie si atunci e nevoie de ajutor specializat. Si nu, nu suntem nebuni daca mergem la psiholog, sa ne iasa odata din cap prejudecata asta.
        Multumesc pentru raspuns si pentru post-urile educative despre depresie. Era nevoie.

        Clara 23 mai 2012 9:31 Răspunde
        • 🙂 si eu multumesc, Clara!
          iar acum, daca tot ai iesit „din cuvintul lor” – bucura-te si construieste!
          Marturisesc: eu cred in Dumnezeu! Ce face si spune biserica – sint lucruri complet diferite! Atita prostie si incultura ii covirseste pe „preafericitii” ortodocsi romani, incit au dispus inmormintarea fara slujba a acestor fiinte pure si chinuite!!! Nemernicii care au incununat opera! Puteau afla ca nimeni nu se sinucide de plictiseala! Ca a fost BOALA cea care a actionat si NU omul cu „raul” din el!
          DA! Si BIGOTISMUL UCIDE!
          …cit despre bietele fete – mai bine le aprindem o lumina in spirit si ne rugam pentru linistea lor, decit sa dam banii pe luminarile din care popii isi iau Mercedes!
          Te imbratisez!

          Michaela Burda 23 mai 2012 10:03 Răspunde
    • Este greu de inteles de ce Madalina nu facea terapie. Era o persoana cu deschidere, traia intr-o lume destupata, educata. Asa cred!

      Am mai spus, eu merg de 10 ani (si mai bine) la terapeut. Pentru ca mutandu-ma in alt oras, si fiind invatata sa vb cate in luna si in stele, nu aveam cu cine, nu-mi gaseam corespondentul, plecasem din presa si ajunsesem intr-un oras mai mic, mai „inghesuit”, imi lipseau intalnirile cu subiectii mei, ma rog, se daduse totul peste cap. Si la terapeut gaseam o parere avizata. Dialogam la alt nivel. Evident ca ani in sir n-am spus nimanui unde merg (de fapt nici nu prea aveam cui!) pentru ca se stie prea putin ce se intampla la terapie. Lumea te ia repede de nebun. „A… se duce la doctor sa vorbeasca. Las-o…”

      Am vrut sa par puternica in fata sotului si atunci cand am pierdut prima sarcina, si cand mi-au murit parintii si cand au avut probleme fratii si cand am banuit ca ma inseala el- sotul pe care-l protejam. Nu stiu daca a fost bine ca lui nu i-am spus dar eu am castigat din toate dicutiile cu terapeutul. Nu m-am dus acolo doar cand aveam probleme. M-am dus si cand aveam eu chef de filosofat. Ne izbim la tot pasul de diverse probleme si am vrea sa le trecem cu bine, sa fim primii in rezultate, sa avem relatii perfecte… Doamne fereste de boala si de ignoranti!

      mika 24 mai 2012 11:48 Răspunde
      • Mika, excelenta remarca ta: „dialogam la alt nivel”! Si, iata, pentru tine chiar a fost terapeutic 🙂 Ma bucur din inima!
        Sint 100% de acord cu tine: Doamne fereste de boala si de ignoranti!
        Te imbratisez!

        Michaela Burda 24 mai 2012 12:39 Răspunde
      • Cu toata durerea, mi-am dus un frate la control, in cautarea unui diagnostic. Doar eu mi-am dat seama de tristetile lui prea adanci, dupa ce tata i-a murit in brate iar mama isi traia ultimele luni de viata.
        Ne-am unit cu totii si l-am dus la medic. Si n-am facut rau. Pentru ca dincolo de vraci si alte cele in care crede lumea pe la tara, numai un tratament medicamentos bun da rezultate!
        Of, cine mai intelege astazi rolul familiei sau ce familie isi mai ia rolul in serios?

        mika 24 mai 2012 14:08 Răspunde
        • Dzeu sa te binecuvinteze pentru ceea ce ai facut pt fratele tau!
          Cit despre rostul familiei – se disperseaza in zilele noastre.
          Daca putem contstrui o abordare responsabila a lucrurilor – e un mare cistig! Uita-te la noi! Nu stiu cine esti – nu (prea) stii cine sint – dar sintem de acord cu anumite idei, credinte, principii – si asta ne face mai puternice! (pe mine, una, chiar si mai vesela!) pentru ca din moartea tragica a unei prietene de suflet pot face o invatatura pt toti cei care se gindesc serios la viata – sa fie bineveniti!
          Superbe, profunde comentarii, Mika!
          Iti ramin datoare! 🙂

          Michaela Burda 24 mai 2012 16:24 Răspunde
  • Este binevenita aceasta cronica dupa atata dat cu presupusul in cele mai odioase moduri cu putinta.Madalina a fost o fiinta de un rafinament nemaivazut,o fiinta siderala ,frumoasa si nepaminteana in delicatetea spiritului ei. Aproape a devenit o regula ca locul unor astfel de minuni de oameni sa nu fie pe planeta asta ci in alte dimensiuni unde nu mai pot fi intinati.
    Aceeasi adanca tristete am observat-o in superbitatea de Angela Ciochina cu vocea ei splendida de clopotel.Ea a fost subiect de
    „catelareala”(vorba ta)pe la televizor si dupa aceea a cazut iarasi nedrept in uitare.Cat cinism sa ai sa aduci ca producator in platou frumusetea aia de femeie fara o mascuta dentara care sa-i ascunda faptul ca mizeria materiala a lasat amprente pe aspectul ei fizic!?M-a revoltat cumplit modul in care au aratat-o cu atata ipocrita preocupare De ce sa vada o umileasca in felul ala in fata unei tari intregi?
    Inutil sa spun ca toate astea sub semnatura maruta protv.La fel de revotator mi s-a parut tot circul creat in jurul fiicei Andei Calugareanu.Au intinat memoria artistei cu tot felul de jigodisme la adressa copilului acesteia de care efectiv si-au batut joc pe la toate televiziunile si tot de dragul aceluiasi rating nenorocit.Ma doare sufletul cand vad cum li se pingareste acestor valori,cariera si truda de-o viata in slujba artei.Felicitari Michaela pt articol -pina la urma asta e rezistenta pe care o opunem curentului de denigrare si proliferare a mizeriei morale.

    alarich 23 mai 2012 9:20 Răspunde
    • Multumesc din suflet pentru incurajare, Alarich!
      Cind am plecat din televiziune, mi-am lasat meseria iubita pentru ca ma gaseam in fata a ceea ce vedeam – pe atunci – drept un compromis inadmisibil: lumea voia sa se foloseasca de aspectul meu fizic, fara sa ma lase sa imi utilizez mintea! Rau am facut ca am plecat! Cei care stiau meserie, iar in plus erau si instruiti, au disparut, discret, iar in locul lor au venit bufonii, parasutele, secaturile, canaliile, agramatii, arogantii, degeneratii – astfel incit toti cei care se zgiiesc non-stop la ei incep sa le semene!
      Sint jurnalist – mi-ar placea sa cred – si sint constienta ca meseria asta a aparut si din setea de senzational a „publicului”. Prostituatele, cu declaratiile lor, au tinut primele pagini, inca de cind ziarele erau niste foite, curind dupa aparitia tiparului. Iar tabloide – producatoare de bani seriosi – sint peste tot in lume.
      Dar nu e la nimeni ca la noi! Infectia, lipsa de cultura, lipsa de respect pentru oricine si orice, agresivitatea, iresponsabilitatea sint la ele acasa – si prolifereaza!!! Setoasa de tragedii – precum cea a Madalinei – gloata da banii si hraneste puroiul spiritual, in continuare! Iar cei care furnizeaza informatiile si „spectacolul” sint doar bacteriile, care faciliteaza infectia si mai mult!
      Sper ca Madalina nu a murit degeaba.
      Si sper ca povestea ei va avea un rol semnificativ in construirea unui alt tip de atitudine publica.
      In cele din urma, speranta moare ultima 🙂

      Michaela Burda 23 mai 2012 9:55 Răspunde
  • Nu stiu daca se cade sa te „felicit” pentru adevarul, acuratetea si realismul cu care ai scris toata aceasta postare trista din pacate.
    Oare se poate face o analogie cu alt caz celebru cind vine vorba de ” apropiatii” care doar au un interes in relatia cu victima depresiei? , e vorba de Michael Jackson.
    Pot doar sa te Felicit si sa admir demersul tau si tot sufletul pus in aceasta munca.

    iris40 23 mai 2012 10:16 Răspunde
    • Multumesc, Iris!
      Nu stiu daca se cuvine sa ma feliciti pentru demers – dar pentru faptul ca am trecut de el cu bine, da! 🙂
      N-a fost o metafora cind am spus ca a cerceta – in detaliu – drama prin care a trecut o femeie care mi-a fost cindva aproape mi-a otravit sufletul!
      Sper sa fie altora de folos ceea ce am scris…pentru ca ei nu ii mai poate fi.

      Michaela Burda 23 mai 2012 12:07 Răspunde
  • La mult timp dupa disparitia Madalinei am vazut un interviu cu ea, in arhiva unei emisiuni. Imi pare tare rau ca n-am retinut despre ce emisiune era vorba, haladuiam pe net si-am dat peste ea din intamplare. Interviul era luat nu cu mult inainte de tragicul eveniment. Am ramas inmarmurita cat de calma, calda, echilibrata, realista era Madalina. Si cat de desteapta, se vedea omul care citeste, gandeste, Madalina Manole chiar nu era la fel cu toate „tipeuzele” (cum le numea Toma Caragiu), era o femeie remarcabil de frumoasa, talentata si inteligenta. Gestul ei mi s-a parut cu atat mai aberant. Poate ca, dincolo de ipoteza unei depresii, Madalinei chiar i s-a intamplat ceva, nu stiu ce, ceva groaznic, ceva ce a tinut mult mai mult de cei din jurul ei, apropiati, decat de ea insasi. N-au reusit sa ma convinga, in toti acesti ani, nici parintii si nici sotul ei ca ar fi iubit-o cu adevarat pe Madalina, ca ar fi respectat-o si ar fi tratat-o asa cum ar fi meritat si cum ar fi fost, pana la urma, firesc – nici cat a fost in viata, nici dupa moartea ei.
    Da, Madalina a avut publicul de partea ei. Un public egoist, care a vrut-o frumoasa, tanara, vesela, energica… Nu e de condamnat publicul, asta e, asa, un termen… ca si „statul”: „statul are grija de cetatenii lui”… Care stat si care cetateni?!…
    Dar eu cred ca femeia asta, omul Madalina Manole n-a avut in realitate pe nimeni „de partea ei”.
    N-a fost nici depresie, nici nebunie. A fost nesansa de a se afla in centrul atentiei, sufocata de multime si in acelasi timp singura pana la moarte…

    Marilena Guduleasa 23 mai 2012 10:50 Răspunde
    • E mult adevar in ceea ce spui, Marilena.
      Dar imi permit sa te contrazic in legatura cu dezechilibrul! A fost o depresie de toata frumusetea, venita pe un fond distimic, iar seria tentativelor de sinucidere (au fost recunoscute 3, dar au fost 4 sau 5 in realitate!) a aparut o data cu episodul depresiv major – pentru ca doar asa putea face gestul pe care un om echilibrat il percepe drept „aberant”.
      Biletul pe care latraii l-au numit „Testamentul de suflet” – si pe care nu am vrut sa il comentez – spune multe, ca adaos la diagnosticul de depresie. Imaginea de sine distorsionata, retragerea din social, perceptia disfunctiei (pentru ca ea se numeste pe sine „rebut”), sentimentul acut de vinovatie – sint toate semne ale unui episod depresiv major.
      Nu se vindeca nici cu bioenergeticieni, nici cu datul cu parerea, nici cu Sf. Ciprian si leacuri de la Botosani! Iar daca familia neinformata si dezaxata nu a intervenit, ar fi trebuit sa intervina SPECIALISTII CRIMINALI de la Spitatul de Urgenta! Pentru ca nu au facut-o, s-a vindecat ea, sarmana, cu blestematul pesticid!
      A fost depresie – intr-una dintre cele mai grave si crunte forme!

      Michaela Burda 23 mai 2012 12:16 Răspunde
  • Ai dreptate… Pe termen scurt am si eu, probabil ca toti avem momente in care ne consideram ratati, rebuturi si cand ne coplesesc sentimente absurde de vinovatie. Cand cei din jur se obisnuiesc cu „sensibilitatile” noastre, nu mai fac diferenta intre putin si mult, intre usor si grav. Legaturile cu lumea nu se rup dintr-o data, se rup una cate una, pana ramai agatat intr-un fir de par si nu stiu daca o mai putea cineva opri dupa prima, a doua, a n-a tentativa de sinucidere sa-si duca planul la bun sfarsit. N-ar fi trebuit sa ajunga niciodata in faza de a-si gandi propria moarte in termeni atat de precisi… Dar uitandu-ma la tot circul mediatic, zau ca-mi vine sa zic ca mai rau de atat nu s-ar fi putut.
    Vorba Corinei Stoica, daca as muri maine si vreunul dintre ai mei s-ar duce sa vorbeasca despre mine la OTV, m-as rasuci in mormant…

    Marilena Guduleasa 23 mai 2012 15:33 Răspunde
    • Asa o trateaza cind dragostea de ea si amintirile minunate ar fi trebuit sa-i copleseasca! Iti dai seama cum o tratau cind era in viata!!!
      Ii cunostea atit de bine, cind le scria: „Nu ma judecati, nu va judecati! Mergeti INAINTE!”
      La fel de criminal e – si ca au ucis-o, si ca acum ii ucid memoria!
      Biata, biata, biata de ea!

      Michaela Burda 23 mai 2012 16:10 Răspunde
    • Ai mare dreptate Marilena.Cine nu stie cum e depresia,nu are cum sa faca diferenta intre putin si mult,intre usor si grav.Poti sa tot spui ca nu mai suporti ,ca tot aia e.Si da, legaturile nu se rup brusc,e un drum abrupt si la un moment dat ti se pare MULT PREA DUREROASA LUPTA.

      Rodica 23 mai 2012 19:43 Răspunde
  • Foarte interesanta aceasta analiza. Am citit-o cu mare atentie. Este atat de usor sa cazi in depresie. Mi se pare ca avea toate conditiile la indemana. Si mi se mai pare ca acest Puiu n-a putut deveni barbatul puternic pe care si-l imagina/astepta artista (Dumnezeu sa o odihneasca in pace!)

    A fost totusi un idol, a trait langa un barbat influent, n-a avut chiar o viata obisnuita. Dar s-a trezit si fara acel prim barbat si fara viata de scena, ca mai toti artistii.

    Daca familia era asa (saraca cu duhul!), putea sa o viziteze mai rar. Isi gasea echilibru in partener, in copil, in calatorii, in prieteni de familie, munca etc. Poate n-a fost convinsa ca a gasit marea dragoste, implinirea, fericirea… ca dupa asta umblam toti.

    mika 24 mai 2012 11:31 Răspunde
  • Un amestec de teorii „goale”, necredinta coplesitoare, vanitate.
    Si am vrea cu acest amestec sa analizam viata altora si sa-i mai si ajutam…

    Cristina 25 mai 2012 7:43 Răspunde
    • Cristina, daca la articolul meu se refera comentariul tau, ti-as fi recunoscatoare daca ti-ai expune opinia putin mai pe larg. Multumesc!

      Michaela Burda 25 mai 2012 9:20 Răspunde
  • Eu as atrage atentia asupra modului in care reflectati imaginea parintilor. Mika spune ca sunt saraci cu duhul… autoarea blogului insinueaza acelasi lucru…
    ati simtit vreodata o astfel de durere sfasietoare? cine va da dreptul sa etichetati doi oameni loviti crancen de soarta?
    au o varsta, au acumulat multa suferinta in suflet… e normal sa isi strige sfasietor durerea.

    va rog sa adoptati putina decenta in apelativele la adresa lor.
    si poate ar fi bine sa ne abtinem de la tot felul de judecati, e o tragedie in esenta.
    Multumesc pentru intelegere!

    maria 25 mai 2012 17:42 Răspunde
    • Maria, nu am incercat sa „sugerez” nimic la adresa parintilor – pur si simplu am facut constatarea ca sint persoane lipsite de instructia pe care, daca ar fi avut-o, ar fi reusit (1) sa o ajute pe Madalina pentru a nu aluneca pe panta celei mai negre depresii si (2) sa ii furnizeze fiicei lor ajutor specializat la timp.
      Cit despre „durerea sfisietoare” – nu, nu am simtit niciodata ceva ce m-ar face sa calc in picioare amintirea unui om drag! Si sa ii vind existenta unei prese incapabile, imorale si setoasa de senzational.
      Daca ar exista cineva cit de cit responsabil in familie, atunci Dna Manole ar fi fost spitalizata de multa vreme. Afectiunea mentala a dinsei este una grava – care ar fi trebuit deferita cadrelor medicale si nu lipita la infinit de ecranele televiziunilor.
      Cit despre „tot felul de judecati” pe care le pomenesti – nu cred ca ai cum sa scoti din text „judecati”. Presupun ca stii ce este un studiu de caz – analiza unor fapte care au avut loc (iar eu am facut-o aici din punctul de vedere al celui care sufera de depresie). Nimic mai mult.
      Toate cele bune!

      Michaela Burda 25 mai 2012 17:52 Răspunde
  • afectiunea mentala a d-nei Manole… cred ca e o afirmatie mult prea deplasata. nu putem cinsti memoria madalinei punand astfel de verdicte cu privire la sanatatea mentala a parintilor.
    parintii au transparentizat in presa nelinistea si indoiala lor cu privire la actul sinuciderii. e dreptul lor sa gandeasca altceva si sa isi doreasca o ancheta serioasa. daca tot v-ati documentat cu privire la caz, ati parcurs concluziile anchetei? ati vazut gradul ei de superficialitate? eu am urmarit cazul, am constatat multe nereguli reflectate, ce-i drept, in aceasta presa de scandal pe care judecati.
    dar va rog sa respectati parintii ei macar ca varsta si sa va abtineti sa faceti evaluari pe acest blog cu privire la sanatatea lor mentala.
    cred ca e un minim deontologic care trebuie respectat… dincolo de latura umana care, din pacate, lipseste.

    maria 25 mai 2012 19:33 Răspunde
    • DA! Chiar vreau sa lipseasca de aici latura „umana” care a omorit-o pe Madalina!!!!
      Chiar vreau sa strig in gura mare, din rarunchi – daca simtiti ca nu mai puteti, nu va duceti la popi piritzi, nu mergeti la pseudo-vraci!!! Nu va luati dupa parinti daca ei sint IN URMA CU DOUA SECOLE!!! S-ar putea sa va coste viata!!!

      Michaela Burda 26 mai 2012 20:39 Răspunde
  • Cristina, comentariul tau mi-a atras atentia.
    Sa-ti spun de ce.
    Eu cred ca in momentul in care ajungi intr-un anumit punct al existentei tale, incepi sa cauti explicatii. Incerci sa-ti explici lumea. Cred ca fiecare din noi, mai devreme sau mai tarziu, facem acest lucru.
    Mai cred ca experientele noastre de viata sunt decisive in aceasta explicare a lumii. Cumva, in baza lor elaboram teorii sau ne manifestam afinitatea fata de teorii deja formulate. Si pana la urma tot ceea ce numim teorie nu este altceva decat un punct de vedere.
    Ceea ce a scris Michaela este pur si simplu punctul ei de vedere, este felul in care-si explica lumea.
    Desigur, un matematician va avea un alt punct de vedere. Un specialist in fizica cuantica va veni cu o alta explicatie. Un preot, sa zicem ortodox, va vedea problema din alta perspectiva. Un maestru zen va suprinde poate prin abordarea complet diferita. Si asa mai departe.
    Ce mi-e clar e faptul ca eu n-am intanit pana acum vreo teorie completa care sa-mi exlice in totalitate tot ceea ce vreau sa stiu.
    Cred ca putem ajunge la un numitor comun si la o discutie autentica doar punand cap la cap aceste puncte de vedere si nu eliminandu-le, eventual cernandu-le. A sustine ca un adevar personal/ un punct de vedere e superior altuia e tot vanitate ( aici e un zambetel, caci si vanitatea asta e tare omeneasca si e imposibil ca cineva sa nu-i fi simtit vreodata gustul )
    Psihologia, la fel ca oricare alta stiinta are si ea limitele ei – si asta o spune o iubitoare a psihologiei.
    Ce apreciez eu mult de tot si aici ma intorc la demersul Michaelei e faptul ca incearca sa prezinte un punct de vedere asupra unui subiect despre care fiecare am mai auzit cate ceva si totusi de stiut, nu prea stim sau am uitat sau nu mai suntem atenti la cei de langa noi sau daca suntem atenti nu stim ce sa facem, sau poate nu suntem familiarizati cu faptul ca pot aparea simtome mascate sub comportamente banale, etc.
    In ce priveste ajutorul acordat celorlalti, cred ca ar fi multe de spus. Imi persista intrebarea unui profesor : poti ajuta pe cineva daca el nu doreste sa fie ajutat ? de unde stii cand acel om doreste sa fie ajutat ? care e momentul potrivit sa intervi in viata lui fara a fi doar un om ce-si baga nasul in viata altora ?


    Michaela, eu despre Madalina nu simt nevoia sa vorbesc.
    Insa as puncta asupra gustului amar ce l-am avut atunci cand am vazut tot acel circ mediatic. Hienele sunt blande… Si ma intreb de ce uneori e atat de greu sa avem putin bun simt ? De ce depinde acest bun simt ? De educatie ? De o anumita decenta interioara ? De … ?

    lotusull 25 mai 2012 20:21 Răspunde
  • Oare unde ati disparut toti si toate?!

    rodica 30 mai 2012 9:56 Răspunde
  • e greu de digerat. mie inca imi trebuie timp „sa-mi treaca” articolul acesta. citesc, sint prin preajma.

    iana 31 mai 2012 15:12 Răspunde
  • Ma gandeam ca ati plecat toate in concediu.Artcolul Mihaelei este plin de adevar.Eu stiu prin ce a trecut Madalina deoarece si eu am un sot ca si Georgescu al ei.Si eu am fost educata pentru o singura cursa si am foarte multe trairi comune cu Madalina.Mie in schimb nu mi-a fost rusine si nici teama sa ma urc la volan,singura si-ntr-o criza de depresie cumplita sa merg la 50 de kilometri ,in orasul din apropiere ,unde avem psihiatrie.Luam antidepresive si seara un somnifer si a doua zi conduceam la spital pentru sedinte de terapie.Eu mai am un atuu,cred in Dumnezeu,pentru mine mersul la orice biserica a facut mai mult decat orice discutie cu psihiatra ori cu psihologul cu care am facut consiliere langa al meu sot(degeaba).Mihaela este foarte bine documentata,dar eu as dori sa-i spun Mihaelei ca depresia iti altereaza liberul arbitru.Eu am fost o persoana extrem de cerebrala(consider ca de-aia am si facut depresie)si acum creierul meu si-a pierdut,aproape….aproape toate indicatoarele.Stiu ca sfaturile celor avizati sunt bune,dar pe depresivi nu se stie cine-i conduce.Articolele dupa ce se arhiveaza nu mai sunt cautate.V-am deschis cu disperare in fiecare zi.In fiecare zi citesc ziarele online si azi de exemplu ,o doamna de 42 de ai ,depresiva s-a aruncat de la balcon.Eu cred ca si parintii Madalinei ca si multi altii,vad supararea depresivului,dar DEZNADEJDEA care te-ar face uneori sa urli n-o poate intelege decat un alt depresiv.Parintii Madalinei in necazul ca nepotul lor a ramas cu Puiu,sunt innebuniti.Eu cred ca Madalina daca ar fi gasit ce cauta dupa divort s-ar fi putut reabilita,dar a avut nesansa.

    Rodica 31 mai 2012 16:28 Răspunde
  • da Rodica ai zis asa de bine creierul meu si-a pierdut aproape toate indicatoarele. omul de linga tine, incet si sigur, te aduce acolo unde „valorile mele nu mai au valoare”. lucrurile in care am crezut, principiile care mi se pareau de nezdruncinat nu se mai aplicau… si totul era confuz. pina si mersul la supermarket avea ceva indoielnic fiindca nu mai stiam daca ce puneam in cos era „corect” sau nu. fiecare miscare, fiecare pas putea sa fie gresit sau nepotrivit. si asta sub atenta supraveghere a omului iubit. azi un pic, miine un pic mai mult…eu am fost/sint norocoasa fiindca am o familie iubitoare care m-a sprijinit si m-a sustinut mereu-mereu. ai mei, parinti si sora, sint acolo pentru mine oricind am nevoie. pentru ei eu sint cea mai desteapta, cea mai frumoasa… cea mai a lor. am depasit depresia si ma simt bine fiindca ma simt eu. mi-e bine cu mine. si sint gata! gata de orice! 🙂

    iana 3 iunie 2012 12:51 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title