„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Domnul Todea

de

Acesta este genericul sub care Departamentul de Teatru (apoi Teatru-Film) îşi prezenta producţiile: http://www.youtube.com/watch?v=pTP6Jj3Lar0

În fiecare seară de luni, aşteptam de la arlechinul care loveşte gongul cu mişcări line şi ferme, cîte o premieră. Ştiam, la fiecare piesă, numele operatorilor şefi, ale regizorilor de montaj şi ale şefilor de producţie. Cunoşteam numele tuturor redactorilor: Ioana Prodan, Alexandra Orban, Lucia Hossu-Longin, Constantin Paraschivescu. Visam numele tuturor regizorilor: Dinu Cernescu, Constantin Dicu, Cornel Popa, Dan Necşulea, Olimpia Arghir, Silviu Jicman, Domniţa Munteanu, Eugen Todoran, Nae Cozmescu, Cornel Todea.

Dar nu aveam de unde să ştiu că într-o dimineaţă de aprilie a anului 1990, datorită unuia dintre paraşutiştii care păzeau (încă) televiziunea, am să ajung în camera 1008 de la etajul al zecelea al Turnului şi n-am să mai plec (aş zice niciodată). Cu atît mai puţin mi-aş fi imaginat că toţi oamenii pe care i-am pomenit se vor găsi într-o încăpere, încercînd să angajeze pe cineva. Şi nici prin minte nu mi-ar fi trecut că din lumea luminată care aştepta pe coridor, mă vor alege pe mine!

Ajunsesem – ca în fiecare din ultimele 14 zile – la poarta din Pangratti şi cotrobăiam prin geantă după bonul meu, pe care scria clar: acces studiouri. Mă duceam la cursurile pentru viitorii regizori de montaj.

– Lăsaţi, nu mai e nevoie! zice soldatul benevolent. Ştiu cine sînteţi!

– Da?!

– Da! Mergeţi în Turn, la redacţia de teatru, nu-i aşa?

Nu. Nu era deloc aşa. Dar era o idee foarte bună.

Aşa că am luat-o aţă către piciorul turnului şi am întrebat la paza din hol (mai era încă pază în hol) la ce etaj e redacţia de teatru.

– Ştiu unde mergeţi, dar vedeţi că aţi cam întîrziat! zîmbeşte complice şi soldatul din turn. Etajul zece, la camera 1010.

O dimineaţă în care toată lumea ştia mai bine decît mine unde şi de ce trebuie să ajung. Şi, ca să nu dezamăgesc, fac abstracţie de oamenii de pe coridor şi intru cu avînt, fără să mă gîndesc, în camera 1010. Un birou minuscul. O grămadă de oameni. Reacţia la vederea mea: stupoare maximă.

– Iertaţi-mă! zic eu cît pot de repede, cu speranţa că încă mai pot repara ceva şi trag zgomotos uşa după mine, cu energia rămasă din aplombul cu care o deschisesem.

– Stai! Stai! strigă în urma mea un domn distins, cu păr alb şi mişcări agile. Cine eşti?

– Dumneavoastră cine sînteţi?!

Rîde.

– Sînt Octavian Sava, redactorul şef. Ai venit la concurs?

–   Nu. Oarecum – am aflat abia la poartă de concurs. Mă apuc să zîmbesc şi eu prosteşte.

–  Păi, tocmai s-a terminat. Cu toate că… dacă ai putea să scrii într-o oră ceea ce au scris ceilalţi candidaţi în două şi să intri imediat la interviu, ar fi o şansă.

– Pot!

–  Măi, dar sigură mai eşti!

– Pot.

– Scrie aşa: Ce înseamnă pentru tine teatrul de televiziune; care e repertoriul pe un an pe care l-ai recomanda şi cu ce regizori ai vrea să lucrezi şi de ce; şi cronica unui spectacol pe care l-ai văzut în stagiunea trecută şi ţi-a plăcut. Intr-o oră!

Chiar dacă am regretat că am spus că pot, totuşi am putut. Şi după încă o oră, dacă nu mai bine, de învîrtit pe coridor, am intrat la interviu. Şi nu-mi aduc aminte să fi fost nici un interviu, pentru că toată lumea zîmbea şi a urmat o discuţie de vreo două ceasuri, în care mi-am susţinut fiecare titlu din repertoriu, am dat cîte două variante de distribuţie, cred că am şi jucat nişte personaje şi am şi făcut, la botul calului, analiza unora dintre spectacolele difuzate de-a lungul ultimului an.

Peste două zile, prezentam, împreună cu Ioana Prodan, în direct, emisiunea „Scena”, de pe programul doi. Peste două săptămîni, încă profesoară la două şcoli generale, megeam ca redactor la primele mele filmări. Iar în iunie, o dată cu sfîrşitul şcolii, eram angajată cu acte în regulă.

Lucram din plin cu doamna Hossu pentru emisiunea „Gong” – emisiune de actualitate teatrală, unica, difuzată pe programul unu şi prezentam „Scena”, unde aveam deja şi invitaţi în studio, live. (Prima zi de mineriadă mi-am petrecut-o cu Dominic Dembinski, a cărui premieră o şi discutam, în timp ce pe canalul geamăn Răzvan Teodorescu făcea apel la oameni să vină, să apere televiziunea, iar trupele de paraşutişti se desfăşurau în curte.)

Şi, chiar dacă bîntuiam prin studiouri, zgîindu-mă cu nesaţ la înregistrări, chiar dacă parazitam fiecare regizor de montaj cu prezenţa mea intensă, chiar dacă absorbeam ca un burete orice mişcare şi îmi luam notiţe încontinuu, tot nu avea nimeni curaj să lucreze cu mine. Eram prea tînără. Eram prea neexperimentată. Cine ar fi dat pe mîna unei puştoaice o producţie care era programată pe post înainte de a începe înregistrarea?! Cine ar fi riscat să se împiedice de incompetenţa unei fetiţe şi să lase goală seara de teatru?! Cine ar fi dezamăgit arlechinul, atît de pregătit să bată gongul în fiecare luni?!

Dar eu aveam 24 de ani şi o atotcuprinzătoare inconştienţă! Făceam acum, pe deplin, parte din lumea în care totul e posibil – eram fericită!

Şi să tot fi fost miezul lui iulie cînd am ieşit la o plimbare de aşezare de gînduri şi m-a apucat o ploaie torenţială pe şoseaua Kiseleff. Fără să stau prea mult pe gînduri, mi-am scos espadrilele şi am început să alerg pe linia dublă continuă, cu braţele deschise, printre torente în care nici nu ştiam dacă e toată binecuvîntarea Dumnezeului sau speranţele mele ridicate pînă la cer, dacă sînt atîrnată cu frînghii de cristal de norii care aleargă sau plîng atît de tare de dezmărginire încît am să potopesc tăriile cu impertinenta mea fericire. Nimic din toate astea! Eram un redactor la Televiziunii Române, făcînd în public inadmisibilul gest de a fi fericit fără perdea! Şi mă văzuseră nişte colegi care tocmai se întorceau de la filmare şi „raportaseră” la directorul de departament. Şi era timpul să-mi bag minţile în cap dacă nu voiam să „zbor”! Asta era o instituţie serioasă, iar nu un maidan, pe care poţi alerga fără opinci, cum te taie capul!!! Iar cînd m-am întors la birou şi realitatea asta, care nu era a mea, mi-a căzut în cap, chiar am început să bocesc de-a binelea!

– Erai o pasăre şi acum, uite, că te-ai pîrlit! rîdea de mine, mîngîietoare, Doina Teodoru, secretarul general de redacţie. Erai un pescăruş (da, „Pescăruşul” lui Cehov era una dintre piesele mele din repertoriu) şi uite că acum te-ai făcut ciorică!

Şi cam aşa ne găseşte în birou omul care părea să nu facă parte din populaţia planetei, Domnul Todea. Doina nu-l iartă şi îi povesteşte întîmplarea. Şi cum fusese, şi cum nu era, aşa cum numai Doina ştie să povestească.

– Superb! zice el la sfîrşit. Zuză, dar superbă!

Nu mi-am dat seama ce a vrut să spună, dar, mai ales, nu ştiam ce însemna asta. Nu-l cunoşteam foarte bine pe Domnul Todea. Îi cunoşteam, desigur, cariera prodigioasă şi eram iremediabil îndrăgostită de „Livada cu vişini” pe care o semnase cu ani în urmă, avîndu-i în rolurile principale pe Gina Patrichi şi George Constantin. Ca să aveţi o vagă idee despre ce vorbesc, puteţi arunca o privire aici: http://www.youtube.com/watch?v=1lIm6pns6fg. Ii văzusem mai multe montări în scenă şi îl consideram, ca şi pe Dinu Cernescu, un om de cultură complex, astfel încît în preajma domniei sale mă încerca o timiditate profundă întotdeauna. Apărea fulgurant prin redacţie, mai tot timpul într-o lume a lui, densă, înţesată de proiecte şi, chiar dacă avea întotdeauna umor şi niciodată toane, mă jenam să îl deranjez cu întrebări abrupte sau conversaţii anodine. Simpla lui prezenţă exila trivialitatea, iar manierele lui impecabile, rigoarea la lucru şi energia lui, mă fascinau pe atît de mult pe cît mă ţineau departe.

Nu mică mi-a fost mirarea cînd, la mai puţin de două zile de la „incidentul” meu pluvial, Domnul Todea a intrat în birou impetuos:

– Zburda, vreau să-ţi vorbesc! Mi-a plăcut una dintre propunerile tale de repertoriu şi vreau să intrăm în studio. Te încumeţi?!

Cînd devenisem pentru toată lumea o bizarerie, Domnul Todea m-a luat în serios. Cînd părea că am luat-o „pe o pantă cam alunecoasă”, cum spunea pe atunci limbajul nostru sugestiv de birou, Domnul Todea m-a prins direct în braţe. Şi cînd era oarecum clar că nimeni nu avea  încredere în mine, ca producător, Cornel Todea îmi arăta că e mai important să dai cuiva încredere înainte să i-o ceri.

Pe drumul nostru către producţie, ne-am descoperit pasiunea comună pentru jazz, dar şi pentru Ştefan Iordache, pentru repertoriul clasic muzical, dar şi pentru Gina Patrichi, admiraţia fără graniţe pentru Alexandru Tocilescu şi marea, marea, marea dragoste de teatru. Textul care îl cucerise pe Domnul Todea era „Cea mai puternică” a lui August Strindberg. Şi a devenit primul spectacol pe genericele căruia, după ce misteriosul arlechin bătea gongul, semnam ca redactor. Iar Domnul Todea semna mai mult decît regia încă unui spectacol: începutul unei cariere pe care urma să scrie „redactor Mihaela Burda”. În sfîrşit, arlechinul bătea gongul lui magic şi pentru mine!

Ne-am şi jucat uneori, ducîndu-ne la preluări de spectacole pe care le iubeam, aşa cum am făcut cu „Adio, femei!” al lui Ştefan Iordache, aşa cum vedeţi aici (chiar dacă, se spune, greşit, că înregistrarea e din timpul unei Gale Uniter, iar spectacolul a fost înregistrat, fără repetiţie, dintr-o suflare, de pe scena Sălii Palatului, unde a avut un număr limitat de reprezentaţii): http://www.youtube.com/watch?v=tbvw_hFJ0w4

Ne-au şi tremurat genunchii împreună preluînd Gala Uniter – nici nu mai ştiu de cîte ori!

Ne-am şi încununat cu lauri cînd spectacolul nostru cu „Trei surori” a fost multi-laureat, în 1994. (După cîte peripeţii la montaj, numai fabulosul nostru editor de imagine, Constantin Marciuc, poate îşi mai aminteşte…)

Mi-a dăruit cu mult mai mult decît şi-a imaginat, fie şi numai pentru faptul că, venind să filmez la premiera cu „Prinţul Negru”, pe scena Teatrului Nottara, am întîlnit mai mult decît o fantastică actriţă, aleasă de el, am cunoscut-o pe prietena mea, care mi-a fost ancoră în timpul celor mai teribile derive ale mele, Cristina Stoica Ivanciuc.

Ne-am îndepărtat un pic şi ne-am regăsit frugal, în Tele7 abc, unde Domnul Todea a înregistrat, probabil, una dintre cele mai dense şi fermecătoare serii de interviuri, cu sprijinul minunatei doamne Zoe Bălan.

Mi-a deschis porţile inimii şi uşile teatrului, la propriu, în toamna lui 2004, cînd, după pierderea tinerei mele prietene regizoare, Cristiana Dinu, care semnase la 13 ani un spectacol cu „A douasprezecea noapte” a lui Shakespeare, trupa ei a dorit să continue împreună cu mine proiectele începute cu ea. Domnul Todea ne-a găzduit şi gîndul de a începe, la nivel naţional, un proiect de educaţie prin teatru în şcoli – care, probabil, nu s-a înfiripat doar din cauza lipsei mele de perseverenţă.

M-a prins pe mine zburdatul pe meridiane, dar nu a trecut nici o zi de naştere fără să dau timidul şi fidelul meu telefon de „La mulţi ani!”, fără să îmi mărturisesc vreodată iubirea nemărginită, fără să vorbesc vreodată de recunoştinţa fără margini, fără să fim patetici – doar ludici,  himerici şi eleganţi, într-un stil a cărui mireasmă unică te umplea doar cînd erai în preajma lui.

Din toamna anului trecut, am corespondat intens. SMS-urile de la Domnul Todea erau nişte sărbători, iar e-mail-urile simfonii în mii de nuanţe. Am trăit o altă dimensiune a omului care se mişca în cultură precum peştele în apă, a intelectualului care vedea sfărîmîdu-se orice urmă de decenţă profesională, dar analiza socialul cu mintea deschisă, a profesionistului care se refugiase în scenă şi radio, cu oroare jucăuşă de un ecran pe care nu mai recunoştea nici urmă de valoare. Mi-a dat şi mie din umorul lui, pansîndu-mi îngrijorarea că smart-phone-ul e mai deştept decît mine şi m-a momit să scriu comparîndu-mi amărîtul de pc cu un clavecin. Şi dacă m-a bîntuit noaptea tîrziu vreun stih de-al lui Rilke, dimineaţa am găsit, negreşit, un citat din Baudelaire. Şi dacă m-a frămîntat vreo nerozie, mi-a şters-o cu ironie acidă şi blîndeţe. Iar dacă, înspre dimineaţă, scriam despre Andrew Ehrenberg şi comportamentul de neînţeles al consumatorului modern de televiziune, sau despre piftie şi cum am împodobit bradul de Crăciun, îmi răspundea, instantaneu, cu un Marshal McLuhan sau un comentariu la o transmisie Debussy de pe „Mezzo” – în principiu,  încurajări impetuoase, extensive.

De ieri începînd, tot încerc să înţeleg ce s-a întîmplat şi îmi e cu neputinţă.

Mă holbez în ecran şi caut – nici eu nu ştiu ce. Mai mult simt că mă pierd decît să găsesc.

Îmi promisese că va trece „cu graţie” peste ceea ce eu numesc Alzheimer-ul meu timpuriu şi reluăm, din toamnă, proiectul de teatru în şcoli. Aşteptam să se stingă lumina de august şi noi să semnăm din nou, împreună, o operă, aşa cum ne semnam scrisorile: cu 2D – cu Dor şi Drag.

Şi nu pot să înţeleg ce am făcut greşit, astfel încît pe scena vieţii noastre să pierdem, pentru prima dată, emisia de luni?! Ce ar trebui să fac să văd, din nou, genericul: redactor – Mihaela Burda, regia – Cornel Todea?!

Cum să fac să opresc gongul blestemat al claunului?! http://www.youtube.com/watch?v=pTP6Jj3Lar0

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Citind ce ai scris, imi dau seama poate abia acum, cu ce fel de oameni am inceput noi sa invatam televiziune… Ce admiratie aveam si ce dorinta de a lucra cu acesti oameni! Si cata rabdare infinita au avut cu noi. Imi amintesc ce bucurie era cand lucram cu domnul Todea. Avea o ironie fina, uneori auto-ironie, tot timpul povestea, comenta, iar noi, fara sa ne dam seama, invatam. Cred ca am avut mare noroc pentru ca l-am cunoscut pe domnul Todea!

    Anda Obretin 31 august 2012 19:48 Răspunde
    • Ai mare dreptate, Anda!
      Sa ne imbratisam, ca intre norocosi!
      Tot ce ne-a invatat, va ramine parte din noi, mereu! Si El, deci… 🙂

      Michaela Burda 31 august 2012 20:42 Răspunde
    • Acum, in timp ce iti raspundeam, i-am auzit vocea in cabina de montaj: „Am depasit perfectiunea!” Asta insemna ca, intr-adevar, ceva facusem bine!
      Dupa cum „Ne apropiem vertiginos de perfectiune” insemna ca e momentul sa insistam din greu si mult…
      Sint cuvinte care au ajuns sa faca parte din mintea si sufletul meu! Ce noroc!

      Michaela Burda 31 august 2012 20:47 Răspunde
  • Doamne Mihaela, cu ce mana forte, a cuvantului, ai reusit sa aduci en plaine soleil, pe maestrii strecurati in subconstientul nostru afectiv, Olimpia Arghir, Cornel Todea, Cornel Popa, Octavian Sava, Lucia Hossu Longin,… Ce intoarcere magistrala in timp!

    ada 31 august 2012 23:15 Răspunde
    • Iti multumesc pentru cuvintele frumoase!
      Acesti oameni merita ca inima – imperceptibila – a culturii romanesti, sa fie resuscitata prin amintirea eforturilor supra-omenesti pe care le-au facut pentru a tine in viata bucatica de spirit!!!
      L-am pierdut pe Domnul Todea, poate, dar sint convinsa – cu o vorba pe care am invatat-o! 🙂 – ca ne putem reveni si putem „depasi perfectiunea”!
      Si voi scrie despre asta, asa cum i-am promis…
      Te imbratisez, Ada!

      Michaela Burda 31 august 2012 23:22 Răspunde
  • Exista oameni care ne marcheaza destinul si ne dau aripi spre lume. Eu nu am avut onoarea sa interactionez cu personalitatile evocate insa destinul mi-a scos in cale oamenii potriviti care au crezut in mine; „E mai important sa dai cuiva incredere inainte sa i-o ceri” profund motivational! Din ce in ce mai rar dar posibil.

    Simona 2 septembrie 2012 0:33 Răspunde
    • Asa este, Simona. Uneori, cind trebuie sa raspund la intrebarea „cine sint”, mi-e si rusine! Ma vad ca un biet recipient in care au picurat generos spirite cu adevarat alese. Sper, doar, ca uitindu-se catre mine, uneori, sa fie un pic mindri… Posibil…

      Michaela Burda 2 septembrie 2012 8:21 Răspunde
  • Buna,Mihaela!Pledoaria ta imi aduce aminte de un film -Goodbye, Mr. Chips.Este un omagiu frumos adus unui dascal de mare valoare!Daca toti cei care vin din urma si-ar aminti cu pretuire invatamintele primite de la pedagogii pe care-i au in diverse domenii, am capata radacini mai puternice ca natie.Dumnezeu sa-l odihneasca pe D-l Cornel Todea si fie ca memoria dinsului sa nu ramana intinata de acuzele colaborarii cu securitatea ci stralucitoare prin prisma spectacolelor sale minunate!

    hanna 2 septembrie 2012 17:04 Răspunde
    • Hanna, cind sintem incapabili de progres ne grabim sa gasim vinovatii – tot timpul cineva din afara noastra. Romania e incapabila de progres, dar, iata, perfect pregatita sa gaseasca vinovati! Fara sa vada valorile, fara sa se concentreze la felul in care isi poate depasi tarele pentru a avea, in fine, un viitor. Daca stau sa imi amintesc toate nefacutele de la 15 ani – imi crapa mintea! 🙂 Ca sa nu vai vorbesc de cele de la 25, 35 si pina mai ieri. Numai ca, daca mi-as pierde vremea biciuindu-ma pentru ce am facut in trecut, nu mi-ar ramine nici o clipa libera pentru a face binele – pentru mine si ceilalti – in viitor.
      Fie ca sapatorii prin dosare prafuite de la CNSAS sa aduca, personal, pentru spiritualitatea natiei, macar 0,01% din cit a edificat Cornel Todea – tot ar insemna enorm!
      Si fie ca o transformare organica – sau o revelatie – sa ne determine sa vedem in cei de linga noi mai degraba valoarea decit micile mizerii. Poate am si trai mai bine, poate am si sfirsi mai demn.
      In ceea ce il priveste pe Dl. Todea, cum bine spunea, ca artist – s-a salvat! Iar ca om, in ceea ce ma priveste, va fi adorat, pretuit, respectat, cite zile voi avea eu pe lume 🙂

      Michaela Burda 4 septembrie 2012 6:44 Răspunde
  • Eu nu ma pricep la cuvinte asa ca tine, dar as vrea sa stii ca am impartasit emotia ta. Si as vrea sa iti spun ca de curand am vazut un film in care cineva spunea despre un om drag disparut ca nu o sa il mai vada niciodata…Langa el, un om (mai) intelept i-a zis: „e aici cu tine, te insoteste mereu”…sau cam asa ceva. Asa imi place si mie sa ma gandesc la cei dragi disparuti, ca sunt cu mine aici si ma insotesc mereu.

    jeni 3 septembrie 2012 8:18 Răspunde
    • Multumesc, Jeni! Ai dreptate! Si ai mei sint, toti, in sufletul si in mintea mea 🙂

      Michaela Burda 4 septembrie 2012 6:35 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title