fbpx
„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Copii „dificili”, părinţi „responsabili”

de

„Cine a băgat piticul în ibric?” va rămîne pentru o bună bucată de vreme tema la care mă voi referi, mai ales pentru că, în pofida comentariilor puţine lăsate „la faţă de cortină”, am primit în privat unul dintre cele mai copleşitoare feed-back-uri – vă mulţumesc din suflet pentru că aveţi încredere, deschidere, curiozitate, dar, mai ales, darul special de a mă motiva!

Îmi propusesem ca în cea de a doua postare pe tema Piticului să vorbesc, pe cît de scurt se poate, despre felul în care se dezvoltă şi evoluează creierul unui copil imediat după naştere şi despre rolul esenţial pe care îl joacă în acest proces persoanele din proximitatea lui. Dar pentru că am primit în privat nu numai mesaje de mulţumire sau încurajare, ci şi semnale ale unor părinţi vădit şifonaţi nu atît de articolul meu (pe care, bag seama, l-au citit doar cu coada ochiului), ci de faptul că, încurajaţi de conţinut, copiii lor adolescenţi au deschis nişte direcţii neaşteptate de dialog, m-am decis ca deocamdată să vă spun o singură poveste. E o poveste care mă urmăreşte şi în ziua de astăzi, şi în nopţile de nesomn şi, fără să vreau, ori de cite ori am în faţă vreun adult care aşteaptă de la mine vreun fel de ajutor.

Sper să fie cu folos.

Nu voi face nici un fel de comentariu – le aştept pe ale voastre.

L-am întîlnit pe B în urmă cu patru ani, în perioada de practică aferentă specializării mele în hipnoză clinică. Noi, studenţii, eram implicaţi doar în faza iniţială, de explorare a cazului, urmînd ca intervenţia, dacă era necesară, să revină îndrumătorului nostru.

B avea 11 ani şi a venit, fireşte, însoţit de părinţii lui – mama, profesor de limba engleză, care prefera să susţină doar lecţii particulare, tocmai pentru a „nu scăpa din ochi copilul”, iar tatăl, consultant independent IT, a cărui afacere personală mergea ca pe roate, ambii catolici extrem de devotaţi. Motivul pentru care apelau la hipnoză: copilul se bîlbîia, se scăpa pe el în somn, iar de curînd avusese o încercare de sinucidere, agăţîndu-şi cravata de clanţa uşii de la camera lui. În cele ce urmează voi reda dialogul care a avut loc între mine, B şi părinţii lui.

Eu – întind mîna către copil, zîmbind: Salut, B! Pe mine mă cheamă M şi sînt extrem de bucuroasă să te cunosc!

B – îmi întinde mîna, timid, parcă mai degrabă ar fi vrut să o retragă şi, în timp ce ochii i se umplu de lacrimi, dă să articuleze ceva.

Mama: Dacă aşteptaţi să vă răspundă vom irosi tot timpul de consultaţie! Bietul B e bîlbîit – dar ştiţi deja că asta e una dintre cele mai mici probleme pe care le avem.

Eu: B, crezi că îmi poţi spune cum te simţi?

Mama: Rău! Se simte foarte rău! Iar noi, ca părinţi responsabili şi care îşi iubesc din toată inima copilul, ne simţim şi mai rău!

Eu: Stimată doamnă, cu tot respectul, aş dori să vorbesc mai întîi cu B, apoi cu dumneavoastră, părinţii. Acum aş vrea să aflu ce simte şi cum se simte el…

Tatăl: Isuse Christoase! Cui dracu îi pasă de cum se simte el?! Ce, pe mine m-a întrebat cineva cum mă simt, cînd eram de vîrsta lui?! A stat cineva să îmi caute în coarne? Mîncam nişte bătăi crunte de la ai mei – şi, uită-te la mine: n-o duc rău deloc; ba aş spune chiar că asta m-a făcut om. Dacă mă cocoloşeau, cine ştie pe ce căi aş fi apucat… Aşa, am un business de succes, locuiesc într-un cartier excelent…

Mama: Da, excelent, în care ne-am făcut atît de rău de rîs din cauza copilului ăsta, încît cred că în curînd va trebui să ne mutăm… (Nu îi curg lacrimile, dar este expresia suferinţei întruchipate). Ne-am rugat lui Dumnezeu să ne binecuvînteze cu un copil, dar, la scurtă vreme după ce a venit pe lume, ne-am dat seama că e mai degrabă un blestem decît o binecuvîntare.

B e înfăşurat în sine ca un ghem; şiruri lungi de lacrimi grele îi brăzdează faţa imobilă, împietrită de frica de a nu face şi mai mult rău părinţilor lui dragi.

Eu: Stimată doamnă, cu tot respectul, vă rog să rezervăm pentru discuţia între adulţi un timp, iar pe acesta, de acum, să i-l acordăm doar lui B. Asta, fireşte, dacă dorim să îl ajutăm.

Tatăl: Fireşte că dorim să-l ajutăm! Doar îl iubim, sîntem nişte oameni responsabili, adulţi – cum spuneţi. Vedem că nu e bun de nimic…

Eu: Bun de nimic? Vreţi să îmi spuneţi mai mult despre asta? Cum aţi reuşit să vă daţi seama?

Tatăl: Păi…, eu sînt mai mult la birou… Biata maică-sa are responsabilitatea lui de zi cu zi şi vă poate spune cum găseşte în fiecare zi cîte o nouă cale de a o scoate din minţi…

Eu: A! Deci e bun de ceva, totuşi, dacă spuneţi că e atît de creativ la a scoate oamenii din minţi.

Mama: Vă apreciez umorul, dar noi sîntem nişte oameni serioşi, iar pentru noi chestiunea e chiar tragică.

Eu: Chestiunea? La ce vă referiţi?

Mama: La B, fireşte.

Eu: Deci, B e „chestiunea” despre care discutăm. Credeţi că este benefic pentru copil să asiste la dialogul nostru? Am putea continua între adulţi, după ce îmi daţi un răgaz de a vorbi cu B.

Mama: Doar irosim vremea – sigur că e bine să asiste, ca să vadă şi el în ce situaţie am ajuns din pricina lui.

Eu: Îmi puteţi spune mai mult despre relaţia dumneavoastră cu B?

Mama: Vai! Nu avem atît de mult timp, dar am să spun pe scurt că, pe cît am fost de bucuroasă să aflu că sînt însărcinată, pe atît de crunt mi-am blestemat opţiunea – am avut momente în care tare mi-aş fi dorit să renunţ la o sarcină care nu îmi făcea decît rău. Dar m-am gîndit că, dacă asta e voia lui Dumnezeu, voi duce pînă la capăt o sarcină care a fost diagnosticată drept „toxică”, nu ştiu dacă v-am spus.

Eu: În ce fel sarcina dumneavostră toxică face parte din relaţia cu B?

Mama: A, nu, nu face parte – dar naşterea a fost extrem de grea, iar el, ca bebeluş, un blestem continuu. În fine, un copil extrem, extrem de dificil din primele clipe ale vieţii lui.

Eu: Dificil? Îmi puteţi spune mai mult despre asta?

Mama: Plîngea încontinuu – îl auzeam din dormitor şi, chiar dacă el era în camera lui, nu puteam închide un ochi toată noaptea. Tatăl lui a trebuit să se mute la birou în primele şase luni – altfel, din cauza nesomnului, se putea duce de rîpă mica lui afacere şi rămîneam pe drumuri, muritori de foame, cu un copil de gît. Am crezut că mor! Mă mir că am supravieţuit!

Eu: Aveaţi un copil nou-născut care avea deja „camera lui”?

Tata: Bineînţeles! Să zică „Mulţumesc, Doamne! Şi mulţumesc, mama şi tata!” Eu, unul, am avut camera mea abia după ce fratele meu mai mare a plecat la universitate – aveam 16 ani, mai exact. Am vrut să creştem, de la bun început, un bărbat nu un fătălău! Mă întreb şi acum unde am greşit şi de ce ne-a pedepsit Dumnezeu în felul ăsta!!!

Mama: Dragul meu, hai să ne concentrăm puţin pe problemele lui B – pentru el sîntem aici.

Eu: B are probleme? (Îl mîngîi pe copil, mă uit îndelung la el, zîmbesc pînă schiţează în schimb o grimasă vagă, îi şterg lacrimile, mă apropii cu scaunul de al lui şi îl iau în braţe. El se lipeşte de mine – ca o rană). De cînd e aici nu mi-am dat seama că ar avea vreo problemă – e doar puţin trist, poate e puţin speriat, dar cred că simte că sînt aici pentru a-l ajuta şi, în timp ce vorbim, se relaxează şi mai mult. Nu-i aşa, B?

B: Aşa e! Mulţumesc!

Mama: Ei, poftim! Poate să nu se bîlbîie! Ştiam că o face doar ca să îmi facă mie în ciudă!

Eu: Imi povesteaţi de relaţia dumneavoastră cu B…

Mama: Da, dar e atît de plină de suferinţă şi mizerie încît nici măcar nu ştiu cum să încep…

Eu: Doar povestiţi-mi. Eu vă voi asculta şi voi continua să îmi notez unele lucruri – sper că nu vă deranjează.

Tata: Nu ne deranjează deloc, atîta vreme cît putem şi noi să aruncăm o privire pe ce aţi notat – asta la sfîrşit. Nu de alta, dar n-am nici un chef să ne trezim din nou cu serviciile sociale pe cap!

Eu: Serviciile sociale?!

Tata: Da, chiar înainte de gestul nenorocit pe care a ales să îl facă, un ţicnit de vecin a chemat Protecţia Copilului pentru că a văzut întinse la vedere cearşafurile pline de pişat – le-am întins aşa ca să îl determin să îi fie ruşine şi să se oprească!

Eu: Şi s-a oprit? A fost eficientă metoda dumneavoastră?

Tata: Cred că pur şi simplu adoră mizeria – uneori mă gîndesc că ne-au schimbat copilul în maternitate! Nenorocitul ăsta nu are nici urmă din genele noastre!

Mama: Dragul meu, nu are nici un rost să ne plîngem aici durerea noastră părintească – Dumnezeu o ştie! Hai să încercăm să îl ajutăm pe B.

Eu: Da, îmi povesteaţi că…

Mama: Ştiţi, cred că ne apropiem de finalul consultaţiei…

Eu: Vă asigur că avem suficient timp…

Mama: Dumneavoastră sînteţi şi străină şi începătoare – fără supărare, dar, la cît de grav se prezintă B, cred că e nevoie de cineva cu experienţă în discuţia asta. Cineva care măcar să ne pună nişte întrebări.

Eu: Vă simţiţi mai bine dacă vă pun întrebări?

Mama: Categoric! Dacă vorbesc liber simt că bat cîmpii – eu am fost învăţată acasă să îi respect pe ceilalţi.

Eu: Mulţumesc. Aţi menţionat mai devreme că B se bîlbîie ca să vă facă „în ciudă”. Îmi puteţi spune cum aţi ajuns la concluzia asta?

Mama: Imediat vă spun! Toată nebunia asta…

Eu: Care „nebunie”?

Mama: Cea care s-a sfîrşit cu el atîrnat de clanţă… Da, a început într-o zi în care am fost disperată: trecuse o jumătate de oră de cînd ar fi trebuit să fie acasă, îl sunam non-stop pe mobil şi nu-mi răspundea! Cînd, în fine, a apărut, lac de apă, am aflat că stătuse împreună cu alţi băieţi să joace baschet în curtea şcolii. M-am făcut foc şi pară: era o desconsiderare extremă la adresa disciplinei impuse de noi, ca părinţi.

Eu: Chiar aşa? Nu v-aţi oprit niciodată în timpul şcolii, după ore, la joacă, împreună cu alţi colegi?

Mama: Ba da! Dar a fost o greşală! De-aia noi sîntem părinţii şi el copilul – să ne asculte!

Eu: B, cum de nu ai auzit telefonul?

B (şopteşte): Era în ghiozdan, m-am temut să nu-l stric dacă îl ţin în buzunar.

Eu: Excelentă idee! Dar sînt sigură că ai văzut convorbirile pierdute…

B (clatină din cap, afirmativ).

Eu: Şi cum de nu ai sunat-o pe mama sau nu i-ai trimis un sms?

B: Nu aveam credit. Eu nu am credit.

Mama: Asta ar fi culmea! Să irosim banii munciţi din greu de tatăl lui ca el să trăncănească tot timpul sau – ferească Dumnezeu! – să intre pe cine ştie ce site-uri damnate de pe Internet… Deci, ne-am decis să îi aplicăm o pedeapsă ca să ştie de cine trebuie să asculte: l-am scos de la echipa de baschet! Gaşca aia nu îi făcea decît rău!

Eu: A! Deci erai în echipa de baschet, B?

B mă priveşte lung şi lacrimile încep din nou să îi curgă năvalnic.

Tata: Da! Era al dracului de bun – pardon de expresie! Cînd îl vedeai pe teren nici nu ziceai că e mototolul care nici mîncarea nu ştie cum s-o ducă la gură! L-am invitat şi pe fratele meu să îl vadă în campionatul şcolar… Mă rog, de-asta ne-am şi gîndit că pedeapsa asta îi va fi învăţătură de minte – îi plăcea cu adevărat baschetul.

Eu: Încerc să văd cum B „nu e bun de nimic”…

Mama: O să vedeţi imediat! A început un asemenea balamuc în seara în care l-am anunţat de decizia noastră, încît a deschis calculatorul, răcnea de plîns şi vorbea cu toate jigodiile lui de prieteni, ca să le spună ce i-am făcut noi lui!

Eu: Îi cunoaşteţi pe prietenii lui?

Mama: De ce ar trebui să îi cunosc?!

Eu: Mă întrebam doar cum aţi ajuns la concluzia că sînt „jigodii”.

Mama: Ha! Pentru asta nu trebuie să îi cunosc – ştiu „podoaba” pe care o am la uşă şi ce-i poate pielea… Mă rog, cînd am văzut una ca asta, i-am confiscat calculatorul… Ştiu că vă gîndiţi că sîntem nişte monştri, dar nu e adevărat! Noi nu sîntem decît nişte părinţi responsabili, care doresc binele unui copil cu care e extrem de greu să ai de-a face!

Eu: Cum v-aţi dat seama de ceea ce gîndesc?

Mama: Pot citi ce gîndesc oamenii – sînt o persoană care a făcut studii şi are o experienţă de viaţă mai îndelungată decît a dumneavoastră, în orice caz… La cei 38 de ani ai mei…

Eu: Mulţi înainte! Eu am 44.

Mama: Mă rog, da, nu arătaţi, dar, în fine, avem experienţe diferite, în alte medii, eu nu ştiu de unde proveniţi…

Eu: Sîntem extrem de diferiţi – cred că tocmai în asta constă splendoarea vieţii.

Mama: În fine, să revenim la ce vă spuneam. După ce i-am luat calculatorul, s-a închis în muţenia lui obişnuită şi arogantă, aia care ne spune „Orice aţi vrea să-mi faceţi eu voi persista în a-mi face mendrele!”. S-a urcat în vîrful patului şi se holba la televizor. Văzînd un asemenea comportament inacceptabil, i-am luat şi televizorul. Şi a doua zi dimineaţa, în timp ce eu credeam că se pregăteşte pentru şcoală, ce credeţi că a făcut?! S-a atîrnat de clanţă! Acum, spuneţi-mi dumneavoastră, cît de bolnav psihic trebuie să fie un copil ca să îşi pună părinţii care îl iubesc şi se îngrijesc de el cu tot ce pot să treacă prin aşa ceva?! L-am întrebat şi pe preot dacă am procedat corect, iar el ne-a asigurat că am făcut tot ce ne stătea în putinţă şi că acum trebuie să intervenim rapid şi serios. Nu am apelat la sistemul de sănătate pentru că ar fi fost înregistrat ca fiind psihotic şi ar fi fost o palmă în plus pe obrazul nostru – să avem la uşă un nebun cu acte în regulă! Îl iubim, sîntem o familie normală – cum poate el fi atît de lipsit de minte şi de suflet, atît de nerecunoscător încît să ne pună să trecem prin aşa ceva?!

 

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • As fi vrut sa pot spune ca asemenea parinti nu exista, dar din pacate i-am intalnit si eu.

    Roberta 25 martie 2014 5:21 Răspunde
    • Imi pare rau pentru genul asta de intilnire – chiar daca nu au fost parintii tai, tot e traumatizant sa asisti, ca fiinta umana, la asemenea comportamente (las la o parte efortul de a-ti imagina consecintele).
      Voi incerca – in postarile urmatoare – sa explic de unde vin traumele parintilor si ce pot genera in copil.
      Ceea ce m-a coplesit pe mine a fost tragismul intregii povesti – sa ai 3 victime si sa nu stii cum sa incepi resuscitarea e cumplit!
      Scriu cu speranta ca parintii care citesc vor cauta ajutor, cu dorinta de a construi adulti deschisi la minte, care sa aduca pe lume copii dupa ce sint pregatiti EMOTIONAL inainte de a fi pregatiti material!

      Mihaela Burda 26 martie 2014 23:31 Răspunde
      • Dumnezeule!!!Nu pot sa cred ca exista asa ceva…am citit povestea si atat de mult mi-asi fi dorit sa fiu acolo,…sa fiu acolo pt a-l imbratisa pe B,sa-i arat ca exista iubire si pt el!Am ramas marcata…cu gandul la B pur si simplu plang!Oare ce o sa se aleaga de el,cum poate sa creasca un om vertical?!

        Lavinia 27 martie 2014 3:21 Răspunde
  • Mai stiti ceva de B?
    A fost, intre timp, declarat adoptabil? Vorbesc foarte serios.
    Asemenea indivizi nu pot fi numiti parinti, sunt, sunt..nici nu gasesc apelativ potrivit.
    Doamne, pentru ce se reproduc asemenea creaturi?!!! De ce? Care este scopul lor in viata: sa-si chinuie copiii????

    Raluca 25 martie 2014 8:33 Răspunde
    • Nu stiu ca isi chinuie copilul – au ei insisi povesti grave, cu traume emotionale pe care le-au carat in viata de adult, pe care au ales sa o traiasca fara emotie (pentru ca inca din prima copilarie au fost „antrenati” sa simta pericolul exprimarii si interactiunii emotionale).
      Iti multumesc mult pentru feed-back si promit ca voi continua cu articolele pe tema asta.

      Mihaela Burda 26 martie 2014 23:23 Răspunde
  • As fi curioasa de deznodamantul povestii ce-ai relatat-o, asta daca exista asa ceva.
    Uneori, oamenii mari, in numele iubirii, al unor credinte, al propriei experiente, etc fac o gramada de mizerii puilor de om.
    E trist cand se intampla asa. Stai si te intrebi in ce masura interventia ta poate fi salutara, cat de dispusi sunt oamenii sa schimbe ceva – pentru ca fara aceasta dorinta nu ai cum sa incepi acel proces de metamorfoza.
    E o vorba ce spune ca, copiii sunt simptomul parintilor, ca e suficient sa observi copilul si obtii informatii despre dinamica relatiei adultilor din jur. Si atunci devine evident ca nu ai cum sa intervii in viata copilului, fara sa intervii, direct sau indirect, si-n cea a parintilor ( posibil e vorba de rani vechi – dar s-ar putea sa ma insel )
    Citeam deunazi un articol si am retinut formula ce suna aprox. cam asa: lasa copilul sa devina ceea ce vrea el sa devina, nu ceea ce vrei tu. Formula suporta nuante si discutii, eu ma gandeam insa cat de simplu suna totul teoretic si cat de delicat e sa transpui asta si-n practica.
    P.S.
    Ai condus frumos interviul, tare mi-a placut 🙂

    lotusull 25 martie 2014 8:41 Răspunde
    • Nu ti-am spus pina acum, dar vine si pt mine un timp al marturisirii: de cite ori iti vad numele pe pagina sint pierduta in versul lui Rabindranath Tagore: „Alerg prin padure / ca un lotus innebunit de propria mireasma” – acestea fiind zise, ma bucur sa te vad, indiferent de comentarii 🙂
      Comentariul tau este EXTREM de important: NU EXISTA COPII DIFICILI! Exista doar incapacitatea parintilor de adecvare la ceea ce li se ofera, sau, din perspectiva lor, la realitatea noua la care au a se adapta…
      Eu fac parte din categoria celor ce nu judeca – si ma bucur sa am interlocutori de-o teapa cu mine.
      Parintii au fost, la rindul lor, raniti!
      Nu e important cine poarta vina, IMPORTANT E CUM OPRIM TRANSMITEREA TRAUMEI INTRE GENERATII!
      Parfumul sublim al spiritului tau a facut un val inainte pentru acest bloguletz care sper sa schimbe vieti.
      MULTUMESC!
      Te rog sa revii – esti o prezenta constructiva si terapeutica!

      Mihaela Burda 26 martie 2014 23:49 Răspunde
      • Drept e ca, uneori, mai alerg prin paduri imaginare, dar asa, in ritmu-mi de lotus – multumesc, Michaela 🙂
        Pe langa modul deosebit in care abordezi subiectele, apreciez felul in care-ti tratezi cititorii-comentatori. Am observat asta de-a lungul timpului, raspunzi fiecaruia cu atentie si spunandu-i, intotdeauna, ceva pozitiv – in conditiile astea, cum sa nu revin? 🙂
        Am citit cate ceva despre transmiterea inter si trans- generationala si da, desi nu usor, unele aspecte se pot lucra.
        Nici nu se pune problema de vinovatie, exclud asa ceva. Cheia e in acea intelegere si lipsa de judecata de care pomeneai.
        M-am gandit tot mai des, in ultimul timp, la ideea de ajutor/ interventie buna in viata cuiva. Insa ce te faci cand acel cineva nu se vrea ajutat, nu constientizeaza natura situatiei in care e sau nu e dispus sa renunte la anumite atitudini, probabil din cauza beneficilor secundare? Ce e mai potrivit intr-o astfel de situatie? Insisti sau o lasi balta?

        lotusull 27 martie 2014 7:17 Răspunde
  • Sint mama. Am citit si nu pot sa cred ca ce scrie mai sus este adevarat. Nu pot.

    Manu

    Manu 25 martie 2014 10:22 Răspunde
    • Inteleg…
      Multumesc, Manu, pentru citire si pentru feed-back! Pentru mine putinele cuvinte deschid o lume – aceea a copiilor iubiti, dragi, linistiti, ai unor parinti echilibrati.
      Ma motivezi sa scriu in continuare – nu-ti imaginezi cit sint de recunoscatoare!
      Multam fain!

      Mihaela Burda 26 martie 2014 23:54 Răspunde
  • Am citit tot textul cu ditamai nodul in gat. Etichetele mele puse de parinti suna cam asa: „un copil caruia nu-i stii nici voia nici nevoia”, „sloi de gheata”, „ciufuta ca soacra-mea”, „dificila” s.a. Aud si in ziua de azi la 30 de ani ca „2 zile m-am chinuit sa te aduc pe lume”,”a zis doctorul ca era sa mor la nastere”,”sa-ti dea Dumnezeu un copil exact ca tine”( bine ar fi ca as avea un copil foarte bun), „nu stiu cu cine semeni, ca n-ai luat nimic de la mine, astea-s unghii de fata?”(nu folosesc oja), „de ce umbli asa de stearsa ,daca nu te machiezi acum, cand ai sa te machiezi cand ai sa fii baba, nimic n-ai putut lua bun de la mine!” „nu stiu cu cine semeni asa ingramadita, n-ai crescut inalta ca noi” etc. Cat despre pedepse pe sistemul iti luam sau iti interzicem accesul la ce iti e mai drag as avea sute de exemple. Va dau unul: zile toride de vara,ultimul etaj, canicula, copii afara la joaca in fata blocului, eu pedepsita in casa cu sufrageria incuiata(acolo unde era televizorul), refugiata pe balcon ca sa ma uit la copii care se joaca afara. Motivul pedepsei? Oricare: o pata de cerneala pe mansetuta de la uniforma, un biletel de cerut prietenia 🙂 de la un baiat (eram copii de clasa a 4 a), biletel care a declansat o intreaga tragedie ce a culminat cu concluzia „iti scot baieteii din cap cu tirbusonul” s.a. Cat priveste capitolul umilinte,hmmm,prea multe sa le insir (ex: pubertatea cand ma faceau sa ma simt prost din cauza schimbarilor prin care trecea corpul meu).As putea scrie romane…Genul asta de comportament cu reprosuri, restrictii, niciodata nu te ridici la inaltimea asteptarilor lor, continua si in prezent.Din pacate desi sunt adulta am rani pe care nu stiu cum sa le inchid si care si-au pus amprenta definitiv -se pare- asupra prezentului meu. Intr-un final, odata ce m-am convins ca nu pe ei ii pot schimba, intrebarea care se pune este ce pot face pentru mine? Ca sa trec peste..

    Clara 25 martie 2014 14:38 Răspunde
    • Credeam ca am o singura sora geamana – dar acum descopar ca am fost tripleti, cine stie, sexteti, la decenii aparte!
      Iti multumesc pentru deschidere, pentru incredere, dar mai ales pentru decizia lucida de a lua distanta fata de tot ce s-a intimplat.
      In postarile ulterioare – care vad ca trebuie sa vina mult mai curind – voi explica motivele pentru care unii dintre parinti reactioneaza inadecvat si cum putem trece peste asta.
      Intre timp, ca toti ceilalti prieteni, ai acces la datele mele.
      MULTUMESC pentru sprijinul neasteptat!
      Te imbratisez cu drag! Voi fi mereu aici pentru tine!

      Mihaela Burda 27 martie 2014 0:22 Răspunde
      • Multumesc si eu pentru feedback si astept cu maxim interes postarile urmatoare. 🙂 Toate gandurile mele bune se indreapta catre tine. O zi cu soare iti doresc!

        Clara 29 martie 2014 7:22 Răspunde
  • Foarte bun articolul felicitari.

    Claudiu 25 martie 2014 19:18 Răspunde
    • Multumesc, Claudiu!
      Pentru ca asteptam de multa vreme o contributie masculina, ai mai deschis o poarta catre acest caz: pe baiat il chema William (avea, adica, numele tatalui, gata sa ia business-ul in miini inca de la prima ecografie in care i s-a depistat sexul). Cu toate astea, nu era numit Bill, ceea ce e un diminutiv comun, ci Billie – ceea ce desemneaza ceva atit de mic si pitic incit numai un miracol ii poate schimba destinul… E o buna lectura povestea lui Billy Bibbit…

      Mihaela Burda 27 martie 2014 0:10 Răspunde
    • Adriana, am scris fictiune rar, iar poezie cu destul de mult succes in adolescenta.
      Mi-as fi dorit din toata inima sa fie fictiune – din pacate, nu este!
      Iar intr-o societate atit de traumatizata cum este Romania in clipa de fata, ma tem ca dialogul asta e mai actual si mai vital ca niciodata!
      Cu toate astea, interesul vostru pentru ceea ce scriu poate duce blogul in atentia publica.
      Iti multumesc pentru ca esti alaturi de mine!

      Mihaela Burda 27 martie 2014 0:37 Răspunde
  • Eu tot sper sa fie un articol „inventat”…

    Adriana 26 martie 2014 1:17 Răspunde
  • Chiar daca acest articol ar fi inventat, cazuri reale de genul acesta exista. Si nu tin de nivelul social al parintilor ci de caracterul lor, de capacitatea lor de a oferi dragoste neconditionata, daca nici copilului tau nu-i poti oferi dragoste fara sa-i ceri ceva in schimb inseamna ca esti incapabil sa iubesti. Mama mea, la fel cum povestea si Clara in forum, mi-a umplut copilaria si adolescenta cu tot felul de expresii si cuvinte urate, cuvinte pe care le aud si acum in urechi, lucru care mi-a semanat o mare neincredere de sine care se manifesta si in prezent. Si acum am impresia ca in orice fac este cineva care ma priveste si ma critica, iar daca nu reusesc sa fac ceva perfect, renunt la a mai incerca. Am avut puterea de a lupta, de a ma razvrati in felul meu. Acum am si eu o fata si ma straduiesc cat pot sa nu fac greselile mamei mele. Am avut un moment in care fiind nemultumita de faptul ca fata mea nu vorbea avand 3 ani, iar toti copiii cunoscutilor mei spuneau poezii, i-am reprosat ca nu e in stare sa vorbeasca. In acel moment i-am putut citi tristetea in ochi si am inteles ca gresesc, i-am cerut scuze si din acea zi m-am straduit sa o ajut. Si incet, incet am reusit. Se poate sa ii certam pe copii, sa-i facem sa inteleaga ca gresesc si fara reprosuri. Nu suntem mai buni, ma destepti, mai…. decat copii nostrii, ei sunt reflexia noastra. Uitati-va bine la comportamentul copilului vostru si daca este ceva care va nemultumeste cautati cauza in voi si incercati sa va indreptati.

    Maria 26 martie 2014 8:23 Răspunde
    • Superb comentariu, Maria!
      Eu sint unul dintre copiii „razvratiti” – si, chiar daca nu imi place, la finalul postarilor am sa va povestesc cum mi-am distrus viata doar pentru a NU fi mama mea.
      Multam fain! Exceptionala contributie!

      Mihaela Burda 27 martie 2014 0:03 Răspunde
  • Sunt incantata de tot ceea ce am citit. Ma bucur ca exista oameni minunati care gandesc corect, se incadreaza in ceea ce ar trebui sa fie „normalitate” pentru toata lumea, au dragoste si intelelegere pentru oameni dar in mod special pt copii. Este foarte trista experienta lui B, am plans alaturi de el si m-am bucurat alaturi de el cand a ajuns sa simta existenta iubirii chiar daca ea nu se face simtita in sanul familiei nucleu. Multumesc lui Dumnezeu ca sunt oameni care gandesc ca voi si care cu iubirea si deschiderea lor ofera celor cu care intra in contact sansa de a iesi la lumina, sansa de a vedea dincolo de limitarile lor autoimpuse sau mostenite.
    Vad tot mai mult cum iubirea are puterea de a schimba mediul si inimile celor cu care interactionam. Si..am ajuns la o concluzie ciudata, aceea ca uneori iubirea se invata.

    Ana 3 aprilie 2014 6:45 Răspunde
  • Citesc cu mare placere tot ce scrii,atâta durere in sufleţelul acelui copil,sper să primească ajutor şi acei părinţi să înveţe să fie oameni.Sunt şi eu mama unui băieţel de aproape 4 ani şi uneori greşesc şi eu faţă de el,îmi pierd răbdarea şi nu reuşesc întotdeauna să gestionez corect o anumită situaţie(separarea de tatal său),asta pe lângă faptul că îl prea protejez din prea multă dragoste .Mi ar fi de mare ajutor căteva sfaturi si o selecţie de cărţi de parenting .Cu drag,

    Ica 10 aprilie 2014 8:19 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Clara Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title