„”Adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.”“

Cine a pus piticul in ibric?

de

„Un pitic atât de mic / Făcea baie într-un ibric. / De săpun s-a-mpiedicat / Şi piticul s-a-necat./ Vaaai! Vaaai! Ce păcat! / Că piticul s-a-necat!”

Pe bună dreptate vă veţi întreba de unde vine şi mai ales încotro se îndreaptă atenţia mea specială legată de Pitic – o poezioară care ne e îndesată pe gîtuleţ tuturor, la vîrsta la care nu putem discerne ce înghiţim. O poezioară creată şi inclusă în pregătirea noastră preşcolară cu intenţia ca mai degrabă să dezvolte vorbirea decît să formeze personalitatea – şi, totuşi…

Vine dintr-o complexă experienţă personală şi se îndreaptă către toţi cei care planifică să fie părinţi, către toţi cei care sînt părinţi şi simt că au „copii-problemă”, către toţi cei pe care îi nelinişteşte interiorul lor şi îi preocupă redefinirea unor arii pe care nu pot pune degetul, dar care, categoric, au nevoie de o altă alură.

Vine din decenii de frămîntări şi luptă la baionetă cu un interior tulburat şi se adresează tuturor celor cărora le pot fi de ajutor.

Vine din frustrarea şi tristeţea de a vedea oameni sublimi transformaţi în epave (sau chiar mai grav!) şi se adresează tuturor celor care caută o explicaţie la ceea ce li se întîmplă şi, prin ea, o cale de ieşire la lumina adevăratului „Eu”.

Aveţi sentimentul de „blocaj” într-o situaţie imposibilă, în care totul e împotriva voastră? Avem o definiţie pentru Pitic.

Aveţi atît de mare nevoie de un spaţiu de rezonanţă încît aţi face orice pentru a-l dobîndi? sau rămîneţi într-o relaţie abuzivă pentru că, totuşi, şi abuzul e o formă de iubire? Avem definiţia pentru Pitic.

Aveţi un şef extrem de inteligent, extrem de concentrat pe ceea ce „livrează”, dar cu un comportament imposibil la adresa echipei lui? Avem o definiţie pentru Pitic!

Aveţi un copil inteligent, independent, dar pe care simţiţi că nu îl puteţi controla? Avem o definiţie pentru Pitic!

Ca un superb – şi extrem de scump de plătit! – mozaic manual din Maroc, Piticul începe să ni se configureze. Unii dintre noi plătesc cu viaţa.

Să explic, pe scurt, din ce pricină folosesc verbul „a avea” şi nu „a fi”. Dacă ai – sînt două scenarii posibile: fie ţi s-a dat, fie ai acumulat cîndva, de undeva, ceva.

Teama este în genele noastre – disperarea este învăţată. Nevoia de a rămîne în viaţă e scrisă de mii de ani în codul genetic uman – umilinţa ne e băgată pe gît. Capacitatea de a iubi şi nevoia de iubire sînt date înnăscute, fără de care specia ar fi sucombat – depresia e o cale pe care sîntem învăţaţi să mergem.

E doar vîltoarea vieţii cea care ne poartă şi ne trezim pe teritorii vaste, profunde, neprietene, înfricoşătoare – Pitic rătăcit, precum Făt-Frumos, într-o Vale a Plîngerii de unde nu ne putem întoarce decît pentru a da faţă cu propria trecere. Pitic, într-un ibric – mic, ridicol, neîmplinit şi destinat să-şi dea duhul doar pentru că picioruşul a alunecat, fără voinţă… pe un săpun.

Piticul, e de spus, nu vine într-o singură formă, nu are o alcătuire unică, nu îşi păstrează forma – vine în nenumărate tipologii şi ambalaje.

Ecranele din România sînt pline de Pitici – faptul că scriu în continuare cu majuscule, chiar şi la plural, arată nu numai respectul meu profund, ci şi compasiunea pentru fiinţele fragile despre care vorbim.

Primele sînt femeile-Pitic. Îşi chinuie bietul trup cu tot felul de adăugiri, doar-doar, va dispărea sentimentul de piticanie. Se dau în stambă doar-doar se va spulbera sentimentul de insignifianţă. Cîştigă notorietate sacrificînd demnitatea, sînt vocale renunţînd la intimitate, sînt omni-prezente de dragul de a reafirma cotidian un „eu” fragil, care are mereu nevoie de susţinere exterioară. Au adoratori cu nemiluita (vai! o armată de pitici – brazda din care terapeuţii îşi cultivă clienţii în ţările civilizate; nu vă panicaţi – nu e cazul României!) – şi o nefericire mai mare decît orice cont bancar.

Bogdaproste! – are balta peşte şi în ceea ce îi priveşte pe bărbaţii-Pitic. Alcoolicii, grandomanii, lupii-miei, vocalii, imperturbabilii, şmenarii, deprimaţii, ultraşii etc – sînt cu toţii parte din „info-divertismentul” nostru.

Dar, în categoria Pitic, luptă cu viaţa şi cei pe care nu îi vedem, dar alături de care sau printre care trebuie să ne ducem viaţa cotidiană: cei care îşi asumă căsnicii şi la cîţiva ani după „nu îşi mai amintesc de ce” au început; cele care nu pot trăi fără „fluturi în stomac”; dependenţii de sex, ascunşi în spatele unor vieţi „onorabile”; femei de carieră care „nu îşi pot permite” emoţii; artişti cărora e mai bine să le cunoşti opera şi nu viaţa – iar lista poate continua la nesfirşit! (Şi cînd spun asta, chiar nu glumesc: procesul de pritocire al unui criminal în serie începe aşa.)

Cred că, pînă acum, avem cu toţii o înţelegere comună a metaforei reprezentată aici de „ibric”. Totuşi, definiţia de DEX poate să ne lumineze chiar mai mult: „Vas cilindric, de metal, cu cioc și cu coadă lungă, care servește îndeosebi la fiert (…)”. E o scăpare că nu au inclus în funcţionalitate alunecarea – e loc de mai bine oricînd!

Întrebarea – copleşitoare pentru mine, de-a lungul multor ani – este: cine te pune acolo, chiar ştie unde te pune? Prin definiţie, nu e un loc în care să te scalzi – e un loc în care datele cu care te-ai născut se transformă. Presupun că e o regulă generală – de-asta şi punem la fiert, la prelucrat, tot felul de lucruri: ca să le transformăm pentru A FI PE PLACUL NOSTRU!

Care sînt şansele să fi ajuns în ibric, iar ceea ce trăieşti acum să fie consecinţa tristeţii şi singurătăţii tale primordiale?

Trebuie să fim doar responsabili sau şi ALTCEVA pentru a nu pune copilul în ibric, chiar înainte de naştere?

Dacă – prin circumstanţe pînă acum neştiute – am trăit în ibric şi am tras şi copilul acolo, e vreo cale în afară?

Chiar ştie ce face persoana care, prin acţiunile ei faţă de un bebeluş, defineşte o viaţă întreagă?

Cît trebuie să fii de pregătit pentru a trece Testul „băgării în ibric”?

Cred că astea sînt întrebări serioase, pe care trebuie să le explorăm, cu răbdare, fierbînd la foc mic, în postări viitoare.

Între timp, iese cine poate!

Cu drag, amica voastră Pitic – mi! 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Superba, inspirata, reusita paralela intre „povestea”, poezioara copilariei noastre si destinul uman contemporan. Nu stiu exact , dar banuiesc ca un initiat intr-ale ezoterismului ti-ar raspunde afirmativ banuielilor(intuitiilor) tale despre locul de unde vin : „fie ţi s-a dat, fie ai acumulat cîndva, de undeva, ceva.”
    Eu doar recunosc Piticul descris atit de exact de tine Mihaela, stiu care este cel care ma reprezinta pe mine, dar nu stiu ,momentan, cum sa-l scot din ibricul cu apa.
    Oricum te citesc cu multa multa curiozitate si admiratie ; iti multumesc pentru aceste subiecte din viata actuala( subiecte care ne dor rau, daca suntem constienti de ele).

    iris40 12 martie 2014 10:48 Răspunde
  • Eu cred ca ar fi suficient sa fim responsabili- dar profund responsabili, asta insemnand plini de cunostinte, antrenati si cu multa iubire…

    Alice Nastase Buciuta 20 martie 2014 14:53 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title